— Când mă gândesc la căsătoria noastră, Oleg este un mare plus.
— În al treilea rând, chiar dacă aş vrea, căsătoria are multe implicaţii legale. Casa mea…
— Eu mă gândeam la proprietăţi separate. Să fiu al naibii dacă o să-ţi dau averea mea pe o tipsie de argint. Nu pot promite multe, dar pot promite divorţul cel mai lipsit de probleme din lume.
Ea chicoti.
— Dar ne merge bine aşa cum suntem acum, nu, Harry?
— Da, avem totul de pierdut. Şi în al patrulea rând?
— În al patrulea rând, nu aşa se face o cerere în căsătorie, Harry. În pat, la o ţigară.
— Păi, dacă vrei să mă aşez în genunchi, va trebui mai întâi să-mi pun nădragii.
— Da.
— Da, să-mi pun nădragii? Sau da, eu…
— Da, prostule! Da! Vreau să mă mărit cu tine.
Reacţia lui Harry veni automat, exersată pe parcursul vieţii îndelungate de poliţist. Se întoarse într-o parte şi se uită la ceas. Îşi notă ora în minte –
23:11. Amănunte pentru momentele când trebuia să scrie rapoartele.
Când ajunseseră la locul crimei, când efectuaseră arestarea, când fusese tras focul de armă.
— Oh, Doamne, o auzi pe Rakel mormăind. Ce am spus?
— Perioada de răzgândite expiră în cinci secunde, replică Harry, întorcându-se spre ea.
Faţa ei era atât de aproape, încât el nu văzu decât lucirea din ochii ei mari.
— Timpul a expirat, zise el. Şi ce fel de zâmbet mai e şi ăsta?
Iar acum Harry îl simţea şi el. Zâmbetul care se lăţea pe faţa lui ca un ou proaspăt spart în tigaie.
Beate stătea cu picioarele întinse pe braţul canapelei şi se uita la Gabriel Byrne cum se agită neliniştit pe scaun. Se hotărâse că o impresionau genele şi accentul lui irlandez. Genele unui Mikael Bellman, accentul unui poet. Omul pe care îl vedea acum n-avea nimic din toate astea, dar nu asta era problema. Era ceva ciudat la el. Pentru început era
240
vorba de intensitate; el nu înţelesese de ce nu o poate vizita, dacă tot era singură în acea seară. După care era vorba de trecutul lui. Îi povestise lucruri pe care ea treptat le descoperise ca neadevărate.
Poate că nu era neobişnuit: oamenii doresc să facă impresie bună, aşa că îngroaşă un pic lucrurile.
Pe de altă parte, poate că era ceva în neregulă cu ea. La urma urmei, încercase să-l caute pe Google. Fără să găsească ceva. Aşa că, în schimb, îl căutase pe Gabriel Byrne pe Google. Citise cu interes că lucrase într-o fabrică de ursuleţi de pluş, după care găsise ce căuta de fapt. Nevastă: Ellen Barkin (1988-1999). Pentru o clipă se gândise că Gabriel rămăsese văduv, abandonat ca şi ea, până ce îşi dăduse seama că mai degrabă
mariajul dintre cei doi murise. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, atunci Gabriel era singur de mai multă vreme. Sau poate că Wikipedia nu era actualizată?
Pacienta de pe ecran flirta cu el. Însă Gabriel nu se lăsa păcălit. Afişă un zâmbet scurt, chinuit, o fixă cu privirea lui blândă şi rosti ceva banal, dar care sună ca o poezie de Yeats.
O lumină sclipi pe masă şi inima lui Beate stătu în loc.
Era telefonul mobil. Care suna. Putea fi el. Valentin.
Îl ridică şi verifică cine o apela. Oftă.
— Da, Katrine?
— E aici.
Din tonul colegei ei, Beate îşi dădu seama că era adevărat, momeala fusese muşcată.
— Spune…
— Stă în pragul uşii.
Pragul uşii! Asta era mai mult decât o simplă muşcătură. Asta deja însemna o cină bogată cu peşte. Isuse, înconjuraseră întreaga casă.
— Pur şi simplu stă acolo şi ezită.
Beate auzi activitate intensă de comunicaţii în fundal. Cunoştea sunetele, dar nu le putea identifica exact.
— Acum iau cu asalt casa, zise Katrine.
— Detalii, te rog.
— Echipa Delta. Toţi în negru. Arme automate. Doamne, felul în care aleargă…
