— Probabil că sunt un terapeut atât de genial, încât el a fost dispus să-şi asume riscul.

— Vreo altă sugestie?

— Păi, poate caută senzaţii tari. Mulţi criminali în serie au vizitat detectivii sub diverse pretexte ca să ia contact strâns cu efortul de căutare şi să trăiască senzaţia că au păcălit poliţia.

— Valentin şi-a scos tricoul chiar dacă trebuia să ştie că aveai habar de acel tatuaj. Un risc enorm dacă eşti anchetat pentru crimă.

— Ce vrei să spui?

— Hm, da, oare ce vreau să spun?

— Vrei să spui că nutreşte în mod subconştient dorinţa de a fi prins.

Voia ca eu să-l recunosc. Iar când n-am făcut-o, m-a ajutat în mod

 297 

inconştient, arătându-şi tatuajul.

— Iar când şi-a atins obiectivul a încercat disperat să fugă?

— Conştientul a preluat controlul. Chestia asta ar putea pune omorurile poliţiştilor într-o lumină nouă, Harry. Crimele lui Valentin sunt acţiuni compulsive pe care el le vrea, subconştient, oprite. Vrea pedeapsă

sau să fie exorcizat, vrea ca cineva să oprească demonul din el. Aşa că

atunci când n-am reuşit să-l prindem pentru omorurile iniţiale, a făcut ceea ce fac mulţi criminali în serie, a crescut factorul de risc. În cazul lui, prin ţintirea poliţiştilor care nu l-au putut prinde prima dată, deoarece el ştie că pentru crime comise împotriva poliţiştilor nu există limitare de resurse. Iar în cele din urmă îşi arată tatuajul cuiva despre care ştie că face parte din echipa de investigaţie. Cred că s-ar putea să ai dreptate, Harry.

— Mhm, nu ştiu dacă îmi pot asuma meritele pentru asta. Ce părere ai de o explicaţie mai simplă? Valentin nu este aşa de prudent precum credem, deoarece nu are de ce să se teamă atât de mult precum credem noi.

— Nu pricep.

Harry trase din ţigară. Dădu drumul fumului pe nas. Era o şmecherie pe care o învăţase de la un german alb ca laptele din Hong Kong, care învăţase să cânte la didgeridoo. „Expiră şi inhalează în acelaşi timp, amice, şi poţi fuma două ţigări odată.”

— Du-te acasă şi odihneşte-te, zise Harry. A fost o zi grea.

— Mersi, dar eu sunt psihologul aici, Harry.

— Un ucigaş care îşi ţine cuţitul la gâtul tău? Scuze, doctore, dar n-ai să

poţi judeca logic. Coşmarurile vor apărea pe rând – crede-mă, am trecut prin asta. Aşa că primeşte sfatul unui coleg. Şi mai e şi un ordin.

— Un ordin? Acum eşti şeful pe aici, Harry?

O strâmbătură de pe faţa lui Ståle indica un zâmbet.

— Te-ai îndoit vreodată de asta?

Harry se căută în buzunar. Scoase de acolo telefonul mobil.

— Da?

Aruncă pe jos ţigara pe jumătate fumată.

— Vrei să faci asta pentru mine? Au descoperit ceva.

Ståle Aune se uită după Harry cum intră înapoi în clădire. Apoi la ţigara fumegândă de pe asfalt. Îşi puse încet pantoful pe ea. Crescu apăsarea. Îşi roti piciorul. Simţi cum ţigara e strivită sub talpa subţire. Simţi furia

 298 

crescând. Apăsă mai tare. Înfipse filtrul, cenuşa, hârtia şi tutunul în asfalt.

Îşi aruncă propria ţigară pe jos şi repetă mişcările. Se simţi bine şi rău în acelaşi timp. Îi venea să urle, să lovească, să râdă, să plângă. Gustase fiecare aromă a ţigării. Trăia. Era atât de viu…

— Hotelul Casbah de pe Gange-Rolv, rosti Katrine înainte ca Harry să fi reuşit să închidă uşa în urma lui. Ambasadele folosesc hotelul pentru angajaţii noi, înainte de a le găsi cazare pe termen lung. Preţuri rezonabile, camere mici.

— Mhm. De ce acest hotel anume?

— E singurul care are astfel de beţişoare de urechi şi se află în acea parte a oraşului prin care trece tramvaiul 12, răspunse Bjørn. Am sunat acolo. În registru nu e niciun Stavnes, Gjertsen sau Johansen, dar le-am trimis prin fax schiţa lui Beate.

— Şi?

— Recepţionerul a spus că au pe cineva care seamănă, se numeşte Savitski şi susţine că lucrează la ambasada Belarusului. Pleca la lucru în costum, dar de curând a trecut la haine sport. Şi bicicletă.

Harry luase deja telefonul.

— Hagen? Avem nevoie de echipa Delta. Chiar acum.

 299 

33

— Deci asta vrei să fac? rosti Truls, învârtind paharul cu bere între degete.

Stăteau în bistroul Kampen. Mikael spusese că era un loc foarte bun de luat masa. Local la modă în partea de est a oraşului Oslo, popular în rândul celor care contează, cei care dispuneau de mai mult capital cultural decât de bani, acea mulţime cu salarii suficient de mici ca să-şi menţină

stilul de viaţă studenţesc fără să pară jalnică.

Truls trăise toată viaţa în estul Oslo-ului, dar nu auzise niciodată de acel loc.

— Şi de ce aş face-o?

— Suspendarea, răspunse Mikael, turnându-şi în pahar restul de apă

minerală din sticlă. O să fac să-ţi fie revocată.

— Da?

Truls îl privi pe Mikael cu neîncredere.