— Am ajuns, zise Falkeid.

Parcară pe o stradă liniştită de lângă poarta de acces, aproape de o clădire cu patru etaje şi aspect luxos, asemănătoare cu celelalte imobile din zonă. Harry ştia că unele clădiri erau vechi, unele din cele noi căutau să pară vechi, iar altele erau sedii de ambasade, reşedinţe ale ambasadorilor, firme de publicitate, case de discuri şi companii maritime mai mici. O placă discretă din alamă de la intrare le confirmă faptul că

ajunseseră la adresa corectă. Falkeid îşi ridică ceasul.

— Comunicaţii prin radio, zise el.

 302 

Ofiţerii răspunseră prin a-şi anunţa numerele, aceleaşi cu cele vopsite în alb pe căştile lor. Apoi îşi traseră cagulele pe feţe. Strânseră mai bine curelele mitralierelor MP5.

— La unu intrăm. Cinci, patru…

Harry nu era deloc sigur că de vină era adrenalina secretată de propriul trup sau a celorlalţi, dar simţea un gust şi un miros aparte, amărui şi sărat, ca mirosul şi gustul capselor din armele de jucărie.

Portierele se deschiseră şi Harry văzu un zid uman negru alergând către poartă şi apoi cei zece metri până la intrare, unde dispăru.

Harry ieşi din maşină în urma lor, ajustându-şi vesta antiglonţ. Pielea îi era deja îmbibată de sudoare. Falkeid sări de pe scaunul pasagerului, după

ce scoase cheile din contact. Harry îşi amintea vag un episod în care ţintele unui asalt reuşiseră să scape cu o maşină a poliţiei în care cheile rămăseseră în contact. Îi înapoie pistolul Glock lui Falkeid.

— N-am certificat de portarmă actualizat.

— Arma ţi-a fost dată temporar, rosti Falkeid. Situaţie de urgenţă.

Regulamentul poliţiei paragraful cutare şi cutare. Posibil.

Harry încărcă arma şi parcurse aleea de pietriş în vreme ce pe uşă ieşi în fugă un tânăr cu un gât lung şi încovoiat ca de curcan. Mărul lui Adam i se mişca în sus şi-n jos, ca şi cum abia terminase de mâncat. Harry observă

că numele de pe ecusonul prins de haina lui neagră era acelaşi cu numele recepţionerului cu care vorbise la telefon.

Acesta nu fusese în stare să spună cu certitudine dacă oaspetele căutat se găsea în camera lui sau altundeva în hotel, dar se oferise să verifice.

Ceea ce Harry îi ordonase să nu facă, în cei mai duri termeni cu putinţă.

Omul trebuia să continue să-şi îndeplinească sarcinile zilnice şi să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, astfel ca nici el şi nici altcineva să nu fie rănit. Însă un grup de şapte bărbaţi în negru, înarmaţi până în dinţi, probabil i-a creat dificultăţi în a se comporta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Le-am dat cheia de rezervă de la recepţie, rosti el, cu un accent est-european pronunţat. Mi-au spus să ies şi…

— Stai după maşina noastră, şopti Falkeid, arătând cu degetul mare în spatele lui.

Harry îi abandonă pe cei doi şi, cu arma în mână, porni pe lângă clădire către livada umbroasă de meri din spate, care se întindea până la gardul

 303 

proprietăţii vecine. Pe terasa acesteia se afla un bărbat în vârstă, care citea un exemplar din Daily Telegraph. Omul îşi lăsă ziarul în poală şi se zgâi peste ochelari la ce se întâmpla alături. Harry arătă cu degetul spre literele galbene de pe vesta antiglonţ, care formau cuvântul POLITI, apoi îşi duse degetul la buze, dădu scurt din cap şi se concentră asupra ferestrelor de la etajul trei. Recepţionerul le spusese unde se află camera presupusului bielorus. Era în capătul coridorului, iar fereastra sa dădea spre spatele clădirii. Harry îşi potrivi mai bine casca de comunicaţii în ureche şi aşteptă.

După câteva secunde se auzi. Zgomotul surd, atenuat al exploziei unei grenade de asalt, urmat de sunet de sticlă spartă.

Harry ştia că presiunea aerului în sine nu ar fi avut alt efect decât să-i asurzească temporar pe cei din încăpere. Însă zgomotul exploziei, combinat cu licărele orbitoare de lumină şi asaltul grupului înarmat constituia un arsenal redutabil care putea paraliza pentru câteva secunde chiar şi cele mai antrenate ţinte. Iar acele câteva secunde însemnau răgazul de care avea nevoie echipa Delta.

Harry aşteptă. Apoi auzi în cască o voce înfundată. Exact aşa cum se aşteptase.

— Camera 406 ocupată. E goală.

Însă ceea ce urmă îl determină pe Harry să înjure cu glas tare.

— Se pare că a trecut pe aici ca să-şi adune lucrurile.

Când Katrine şi Bjørn ajunseră la faţa locului, Harry stătea cu braţele încrucişate pe holul către camera 406.

— Bună lovitură. Am dat-o în bară? întrebă Katrine.

— Am ratat la mustaţă, răspunse Harry, clătinând din cap.

Cei doi îl urmară în încăpere.

— A venit direct aici, şi-a strâns toate lucrurile şi a dispărut.

— Toate lucrurile? întrebă Bjørn.

— Toate, cu excepţia a două beţişoare de urechi folosite şi a două

bilete de tramvai pe care le-am găsit în coşul pentru hârtii. Plus cotorul acestui tichet de acces la un meci de fotbal pe care am impresia că noi l-am câştigat.

— Noi? se miră Bjørn, privind în jurul lui prin camera standard de hotel.

Te referi la Vålerenga?

 304 

— Norvegia versus Slovenia. Aşa scrie aici.

— Da, am învins, zise Bjørn. Riise a marcat în prelungiri.

— Sunteţi bolnavi. Cum puteţi voi, bărbaţii, să ţineţi minte astfel de chestii? zise Katrine clătinând din cap. Eu nici măcar nu ţin minte dacă

Brann a câştigat campionatul sau a retrogradat anul trecut.

— Nu sunt bolnav, obiectă Bjørn. Ţin minte doar pentru că meciul se îndrepta spre egal, iar eu am fost sunat şi atunci Riise…

— Ţi-ai amintit oricum, Rain Man. Tu…

— Hei.

Se întoarseră către Harry, care examina cotorul tichetului.