Îi simţi mâna pe gât, mângâindu-l cu blândeţe, apoi peste piept şi pe ea cuibărindu-se în spatele lui.
În acea clipă prin minte îi trecu gândul pe care el ştiuse dintotdeauna că avea să-l gândească cândva: cum putea cere fiinţei pe care o iubea atât de mult să-şi împartă viaţa cu cineva ca el?
Katrine stătea cu gura deschisă, ascultând conversaţiile furioase din staţia de emisie-recepţie. În spatele ei, Mikael Bellman înjura. Individul care stătea în pragul uşii nu avea o telecomandă la el.
— Este un terminal de plăţi, rosti o voce răguşită pe nerăsuflate.
— Şi ce are în geantă?
— Pizza.
— Repetă?
— Se pare că e un nenorocit de curier. Spune că lucrează pentru
243
Pizzaexpressen. A primit o comandă pentru această adresă cu trei sferturi de oră în urmă.
— Bine, o să verificăm.
Mikael Bellman se aplecă şi luă staţia de emisie-recepţie.
— Aici e Bellman. L-a trimis pe tipul ăsta înainte ca să elibereze terenul.
Ceea ce înseamnă că e în zonă undeva şi vede ce se petrece. Avem şi câini aici?
Pauză. Pârâituri de fundal.
— Aici U05. Nu există câini. Îi putem aduce în 15 minute.
Bellman înjură din nou printre dinţi, apoi apăsă pe tasta de emitere.
— Aduceţi-i. Şi elicopterul cu proiectoare şi imagini termice.
Confirmaţi.
— Recepţionat. Cerem elicopterul. Dar nu cred că dispune de detector termic.
Bellman închise ochii şi şopti „idiotule” înainte de a răspunde cu voce tare:
— Ba dispune şi se potriveşte, aşa că dacă individul e în pădure îl vom găsi. Folosiţi întreaga echipă ca să formaţi o reţea la nord şi la vest de pădure. Dacă tipul vrea să fugă, într-acolo o va lua. Ce număr de mobil ai, U05?
Bellman îşi luă degetul de pe tasta de emitere şi îi făcu semn lui Katrine, care îşi ţinea telefonul pregătit. Tastă cifrele pe măsură ce U05 le spuse, după care îi dădu telefonul lui Bellman.
— U05? Falkeid? Ascultă, suntem pe cale să ratăm operaţiunea şi nu dispunem de suficienţi ofiţeri ca să pieptănăm ca lumea pădurea, aşa că
haide să încercăm ceva cu bătaie lungă. Cum el în mod clar a bănuit că noi vom fi aici, e posibil să aibă acces la frecvenţele noastre. E adevărat că nu dispunem de imagini termice, dar dacă el crede că dispunem, şi noi extindem reţeaua către nord şi vest, atunci… Exact. Poziţionează-ţi oamenii în partea de est. Dar păstrează vreo doi în spate, pentru eventualitatea că el va veni spre casă ca să verifice.
Bellman încheie convorbirea şi îi dădu înapoi telefonul lui Katrine.
— Ce credeţi? întrebă aceasta.
Ecranul dispozitivului se stinse şi Katrine avu impresia că urmele luminoase emanate de dungile albe, lipsite de pigmenţi de pe faţa lui pulsau în beznă.
244
— Cred, răspunse Bellman, că am fost păcăliţi.
245
26
La ora 7:00 dimineaţa ieşeau din Oslo.
Traficul aglomerat de la orele de vârf era deocamdată liniştit. Aşa cum liniştea se instaurase şi în maşina lor, căci amândoi respectau un pact încheiat de multă vreme, de a nu vorbi inutil înainte de ora 9:00.
Când ajunseră la cabinele de taxare începu să cadă o ploaie măruntă, pe care ştergătoarele de parbriz păreau mai degrabă să o absoarbă în loc să o elimine de pe geam.
Harry porni radioul şi ascultă un nou buletin de ştiri, însă nici de data asta nu auzi nimic. Despre vestea care ar fi trebuit să fie anunţată în acea dimineaţă la toate posturile de radio şi pe toate site-urile de ştiri.
Arestarea din Berg, vestea că a fost reţinut un suspect în legătură cu crimele comise împotriva poliţiştilor. După ce ascultă rubrica de sport, care se referi exclusiv la meciul Norvegiei contra Albaniei, apoi o bucată
muzicală cu Pavarotti în duet cu o vedetă de muzică pop, Harry se grăbi să
închidă radioul.
În vreme ce urcau dealurile către Karihaugen, Rakel îşi lăsă mâna pe a lui Harry care stătea, ca de obicei, pe schimbătorul de viteze. Harry aşteptă ca ea să spună ceva. În curând aveau să se despartă pentru o întreagă săptămână, iar Rakel încă nu zisese nimic legat de propunerea lui din noaptea precedentă. Oare avea îndoieli? Ea nu spunea lucruri în care nu credea. În dreptul intersecţiei către Lørenskog, prin mintea lui Harry trecu gândul că poate ea se gândea că el avea îndoieli. Că, dacă se comportau amândoi ca şi cum nu se întâmplase nimic, îngropând totul într-un ocean de tăcere, atunci chiar nu se întâmplase nimic. În cel mai rău caz, aveau să-şi amintească de noaptea precedentă ca de un vis absurd. La naiba, poate că el visase totul. Când fuma opiu, obişnuia să
