Avea timp înainte de curs, iar Oppsal era în drum. Ieşi de pe autostradă la Helsfyr.
Beate moştenise casa de la mama ei. O casă care îi amintea lui Harry de casa din Oppsal unde crescuse el: o clădire de lemn, tipică anilor 1950, o cutie sobră pentru o clasă de mijloc tot mai numeroasă, care credea că
livezile cu meri nu mai erau doar apanajul bogaţilor.
Totul era liniştit în Oppsal, în afara zgomotului făcut de camionul de gunoi care trecea de la tomberon la tomberon. Locuitorii erau la lucru, la şcoală, la grădiniţă. Harry parcă maşina, intră pe poartă, trecu pe lângă o bicicletă de copil legată de gard, un tomberon plin cu saci negri, un leagăn, şi urcă treptele către o pereche de pantofi sport Nike pe care îi recunoscu. Sună la soneria de sub plăcuţa de ceramică pe care erau scrise numele lui Beate şi al fiului ei.
Aşteptă.
Sună din nou.
La primul etaj se vedea o fereastră deschisă, probabil, în opinia lui Harry, către unul dintre dormitoare. O strigă pe Beate de jos. Poate că ea nu auzea din pricina pistonului de oţel al camionului de gunoi, care făcea un zgomot tot mai mare zdrobind şi compactând gunoiul pe măsură ce vehiculul se apropia de casă.
Încercă uşa. Deschisă. Intră. Strigă iarăşi spre etaj. Niciun răspuns. Nu mai putea ignora senzaţia de nelinişte pe care o simţise cumva tot timpul.
248
De când ea nu răspunsese la mobil.
Urcă scara şi trecu dintr-o cameră în alta.
Pustiu. Totul la locul lui.
Coborî înapoi în grabă scara şi se îndreptă spre living. Rămase în prag şi îşi lăsă privirea să se plimbe nestingherită prin încăpere. Ştia exact de ce nu intrase imediat, dar nu voia ca gândul să devină explicit.
Nu voia să-şi spună că se uita la o posibilă scenă a crimei.
Mai fusese acolo, însă acum îl izbi faptul că încăperea părea mai golaşă.
Poate că de vină era lumina dimineţii, poate că era vorba doar de faptul că
Beate nu era acolo. Privirea i se opri asupra mesei. Un telefon mobil.
Îşi auzi propria răsuflare şi îşi dădu seama cât de uşurat se simţea.
Probabil că ea se repezise până la magazin, uitase de telefon şi nici măcar nu se deranjase să încuie uşa. Probabil că se dusese la farmacie după
aspirină sau altceva. Da, asta trebuia să se fi întâmplat. Harry se gândi la pantofii de sport Nike de la intrare. Şi ce era cu asta? O femeie avea mai mult de o singură pereche de pantofi. Dacă mai aştepta câteva minute, ea avea să se întoarcă.
Harry îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe celălalt.
Canapeaua părea tentantă, însă el continuă să refuze să intre. Privirea lui se abătuse asupra podelei. Se vedea o pată mai întunecată în jurul măsuţei de cafea de lângă televizor.
În mod clar se descotorosise de covorul de acolo.
Nu cu multă vreme în urmă.
Harry simţi cum îl mănâncă pielea pe sub cămaşă, ca şi cum abia s-ar fi rostogolit gol şi transpirat prin iarbă. Se lăsă pe vine. Simţi un iz vag de amoniac dinspre parchet. Dacă nu se înşela, podelelor din lemn nu le pria amoniacul. Se ridică la loc şi îşi îndreptă spatele. Străbătu holul spre bucătărie.
Ordine şi pustiu.
Deschise dulapul înalt de lângă frigider. Ca şi cum casele construite în anii 1950 aveau nişte reguli nescrise de păstrare a lucrurilor: hrana, uneltele, documentele importante şi, în cazul de faţă, produsele de curăţenie. La fundul dulapului se vedea o găleată cu o cârpă împăturită
frumos pe margine; pe primul raft erau cârpe de şters praful şi două
suluri, unul sigilat şi altul deschis, de saci albi de plastic pentru gunoi. O
sticlă cu săpun lichid verde Krystal. Şi o cutie de praf de curăţat Bona. Se
249
aplecă şi citi eticheta.
Pentru parchet. Nu conţinea amoniac.
Harry se ridică încet. Rămase nemişcat şi ascultă. Adulmecă aerul.
Avea un iz de rugină, dar Harry încercă să-l absoarbă pe tot şi să
memoreze tot ce văzuse.
Prima impresie. Subliniase asta la nesfârşit în cursurile lui, anume cum primele impresii de la locul unei crime erau adesea cele mai importante şi cele mai corecte, ca o colecţie de date adunate în timp ce simţurile tale erau încă în alertă maximă, înainte de a fi ciuntite şi contrabalansate de faptele seci remarcate de către echipa de legişti.
Harry închise ochii şi încercă să audă ce-i transmitea casa, ce detalii trecuse cu vederea, acel amănunt care îi putea dezvălui ce dorea să afle.
Numai că, dacă acea casă îi vorbea, sunetele ei erau estompate de zgomotul camionului de gunoi care trecea prin faţa uşii deschise. Auzi vocile oamenilor de pe camion, poarta deschizându-se, râsetele vesele.
Lipsite de griji. Ca şi cum nu se întâmplase nimic.
