Poate că nu se întâmplase nimic, într-adevăr. Poate că Beate avea să se întoarcă în curând, pufnind în vreme ce îşi strângea eşarfa în jurul gâtului, şi avea să se lumineze la faţă surprinsă, dar fericită să îl vadă. Şi mult mai surprinsă şi mai fericită când avea să o întrebe dacă voia să fie martoră la cununia dintre el şi Rakel. După care, avea să izbucnească în râs şi să se înroşească până în vârful urechilor, aşa cum păţea dacă se uita cineva la ea. Femeia care obişnuia să se izoleze în Casa Durerii, camera video de la sediul poliţiei, unde stătea douăsprezece ore în şir ca să identifice cu o acurateţe infailibilă jefuitorii de bănci mascaţi surprinşi de camerele de supraveghere. Femeia care devenise şefa Krimteknisk. O şefă plăcută de toţi. Harry înghiţi în sec.
Gândurile lui semănau cu un necrolog.
La dracu’, se întoarce în curând! Harry inspiră adânc. Auzi poarta trântită şi pistonul camionului de gunoi începând să apese.
Atunci îl străfulgeră. Amănuntul. Cel care nu se potrivea în tablou.
Se uită în dulap. O rolă pe jumătate folosită de saci albi de gunoi.
Sacii din tomberon erau negri.
Harry ţâşni ca din puşcă.
Străbătu în goană holul de la intrare, ieşi din casă şi alergă spre poartă.
Gonea cât putea de tare, însă inima i-o luase deja înainte.
250
— Opriţi!
Un gunoier îşi ridică privirea. Stătea cu un picior pe platforma din spate a vehiculului, care se pusese deja în mişcare către următoarea casă. Harry avu impresia că scrâşnetul fălcilor de oţel care mestecau gunoaiele venea chiar din capul lui.
— Opriţi concasorul!
Sări peste poartă şi ateriză cu ambele picioare pe asfalt. Gunoierul reacţionă imediat şi apăsă butonul roşu de oprire, lovind cu pumnul în partea laterală a maşinii, care se opri cu un scrâşnet furios.
Fălcile de oţel încremeniră.
Gunoierul se uită la el cu ochii măriţi.
Harry se îndreptă încet spre el, uitându-se fix la fălcile deschise din oţel. Se simţea un iz puternic de stricat, dar Harry nu-l luă în considerare.
Vedea doar sacii de gunoi pe jumătate zdrobiţi şi sparţi, din care se scurgea lichid care păta în roşu metalul concasorului.
— Oamenii nu sunt sănătoşi la cap, şopti gunoierul.
— Ce s-a întâmplat?
Era şoferul, care îşi scosese capul pe geamul cabinei.
— Se pare că cineva şi-a ciopârţit din nou câinele, strigă colegul lui, care se uită apoi la Harry. E al tău?
Harry nu răspunse, ci se urcă pe platformă şi intră între fălcile de oţel pe jumătate deschise.
— Hei! Nu poţi face aşa ceva! E pericu…
Harry dădu la o parte braţul gunoierului. Alunecă pe mizeria aceea roşie, lovindu-se la cot şi la obraz pe podeaua soioasă de oţel. Remarcă
gustul cunoscut şi mirosul sângelui vechi de o zi. Se luptă ca să se ridice în genunchi şi sfâşie un sac de gunoi.
Conţinutul acestuia se revărsă pe podeaua metalică a platformei.
— Isuse Hristoase! icni gunoierul în urma lui.
Harry rupse al doilea sac. Apoi al treilea.
Îl auzi pe gunoier cum sare de la locul lui şi vomită pe asfalt.
În al patrulea sac, Harry găsi ce căuta. Celelalte părţi ale corpului ei puteau să fi aparţinut oricui. Dar nu şi partea aceasta. Nu şi părul acela blond, nu şi acel chip palid care nu avea să mai roşească niciodată. Nu şi aceşti ochi pustii, larg deschişi, care recunoşteau pe oricine vedeau. Faţa îi fusese tăiată în bucăţi, dar Harry nu avea nicio îndoială. Îşi puse degetul
251
pe cercelul făurit dintr-un nasture de uniformă.
Simţi o durere atât de intensă că nu mai putu respira, atât de intensă
încât se încovoie de mijloc, ca o albină muribundă căreia i-a fost smuls acul.
Auzi un sunet ţâşnindu-i pe buze, ca şi cum ar fi venit de la un străin, un urlet prelung care stârni ecouri în cartierul tăcut.
252
Partea a patra
