— Nu vreau să spun că am devenit complet inutilă, reluă Katrine, continuând să i se adreseze lui Ståle. Vedeţi voi, sunt echipată cu câteva virtuţi. Cum ar fi şarmul feminin, heirupismul nefeminin şi lipsa de ruşine.

Tipul care mi-a arătat aceste motoare de căutare m-a cuplat şi cu un IT-ist indian, căruia i se spune Side Cut. Iar acum o oră l-am sunat la Hyderabad şi l-am pus la curent cu cazul.

— Şi…

— Şi iată ce am primit, zise Katrine, apăsând pe tasta Return.

Ecranul se lumină.

Se uitară lung la el.

 309 

— El e, zise Ståle. Pare singur.

Valentin Gjertsen, alias Paul Stavnes, stătea în faţa lor cu braţele încrucişate. Se uita la meci fără vreun interes vizibil.

— Fir-ar să fie! înjură Bjørn printre dinţi.

Harry îi ceru lui Katrine să dea pe repede-înainte.

Ea apăsă o tastă şi mulţimea din jurul lui Valentin Gjertsen începu să se agite aleatoriu, în vreme ce ceasul şi cronometrul din partea dreaptă jos a imaginii îşi accelerară mişcările. Numai Valentin Gjertsen şedea nemişcat, ca o statuie amorfă în mijlocul unui şuvoi de viaţă.

— Mai repede, ceru Harry.

Katrine apăsă din nou o tastă şi aceeaşi mulţime de oameni deveni şi mai activă. Oamenii se aplecau înainte şi în spate, se ridicau, îşi aruncau braţele în aer, plecau, reveneau cu un hotdog sau o cafea. După care imaginea le arătă o mulţime de scaune albastre goale.

— Unu la unu şi pauză între reprize, zise Bjørn.

Stadionul se umplu din nou. Agitaţie şi mai mare în rândul mulţimii.

Ceasul din colţ arăta curgerea neîncetată a timpului. Indivizi clătinând din cap, în mod evident animaţi de sentimente de frustrare. Apoi, brusc, braţe întinse în aer. Câteva secunde, imaginea păru să încremenească. Apoi oamenii săriră de pe locurile lor cu toţii odată, strigând, sărind, îmbrăţişându-se. Toţi, cu excepţia unuia.

— Lovitura de penalti executată de Riise în prelungiri, explică Bjørn.

Meciul se încheie.

Oamenii îşi abandonară locurile. Valentin rămase nemişcat până ce toată lumea plecă.

După care se ridică şi dispăru.

— S-ar spune că nu îi plac cozile, zise Bjørn.

Ecranul deveni din nou întunecat.

— Aşadar, rosti Harry. Ce am văzut?

— L-am văzut pe pacientul meu urmărind un meci de fotbal, zise Ståle.

Cred că ar trebui să spun fostul meu pacient, asta dacă nu cumva apare la următoarea şedinţă de terapie. Cu toate astea, se pare că a fost un meci interesant pentru toată lumea, mai puţin pentru el. Cum îi cunosc limbajul trupului, pot spune cu oarecare certitudine că meciul nu l-a interesat. Iar asta, evident, naşte întrebarea: de ce s-a dus la un meci de fotbal?

— Şi n-a mâncat nimic, nu s-a dus la toaletă şi nici nu s-a ridicat de pe

 310 

scaun tot meciul, interveni Katrine. A stat pe loc, ca o stâncă nenorocită.

Cât de înfricoşător poate fi un asemenea comportament? Ca şi cum ştia că

vom verifica această înregistrare şi nu a dorit să rateze nici măcar zece secunde din blestematul lui de alibi.

— Dacă măcar ar fi vorbit la telefonul mobil, zise Bjørn, atunci am fi putut fragmenta imaginile şi poate am fi văzut numărul format. Sau am fi cronometrat secunda în care a sunat şi am fi verificat apelul cu cele efectuate prin celulele de telefonie care acoperă stadionul Ullevål şi…

— Nu a sunat pe nimeni, zise Harry.

— Dar dacă…

— Nu a sunat pe nimeni, Bjørn. Iar oricare ar fi fost motivul lui Valentin Gjertsen de a urmări meciul din incinta stadionului Ullevål, este cert că era acolo când Erlend Vennesla a fost ucis în Maridalen. Iar cealaltă

certitudine este că…

Harry privi pe deasupra capetelor celorlalţi, la peretele de cărămidă

zugrăvit în alb.

— …ne-am întors la început.

 311 

34

Aurora stătea în leagăn şi privea razele soarelui filtrate de frunzele perilor. Tata susţinea cu încăpăţânare că pomii ăia erau peri, deşi nimeni nu văzuse vreo pară pe crengile lor. Aurora avea 12 ani şi era un pic prea mare pentru leagăn şi un pic prea mare ca să mai creadă tot ce-i spunea tatăl ei.

Venise acasă de la şcoală, îşi făcuse temele şi ieşise în grădină, în vreme ce mama se dusese la magazin. Tata n-avea să ajungă acasă la cină; începuse din nou să aibă program prelungit. Chiar dacă le promisese ei şi mamei că acum putea veni acasă ca alţi tătici, căci terminase cu treburile pentru poliţie serile, îşi făcea doar munca de psihoterapeut în cabinetul de consultaţii, după care venea acasă. Numai că acum lucra iar pentru poliţie şi nu voiseră să îi spună exact cu ce se ocupa el.

Găsi pe iPod melodia pe care o căuta. Rihanna cântând că dacă el o doreşte, atunci trebuie să vină şi să iasă la plimbare. Aurora îşi întinse picioarele lungi ca să capete viteză. Picioarele care se lungiseră atât de mult, încât ea trebuia să şi le îndoaie sau să le ţină ridicate în aer, ca să nu le târâie pe sub leagăn. În curând avea să fie la fel de înaltă ca mama. Îşi dădu capul pe spate şi simţi greutatea părului lung şi gros. Ce bine. Închise ochii în faţa soarelui de deasupra copacilor şi a frânghiilor leagănului, ascultând-o pe Rihanna, auzi scârţâitul crengilor când leagănul ajungea jos. Mai auzi însă un sunet, poarta deschizându-se şi paşi pe aleea de pietriş.

— Mamiii, rosti ea cu voce tare, nevrând să deschidă ochii, nevrând să-şi ia faţa de la soarele atât de minunat de fierbinte.

Numai că nu primi un răspuns şi îşi dădu seama că nu auzise maşina oprindu-se în faţă şi nu auzise mârâitul motorului.

Îşi târî picioarele pe sol, încetinind leagănul până ce acesta se opri, cu ochii tot închişi, nevrând să renunţe la amestecul minunat de muzică, soare şi vise.

Simţi o umbră aplecată peste ea şi deodată se făcu frig, ca atunci când un nor acoperă soarele într-o zi răcoroasă. Deschise ochii şi zări o formă

deasupra ei, proiectându-se ca o siluetă pe fundalul cerului, cu un halou în jurul capului, acolo unde fusese soarele. Pentru o secundă clipi,

 312 