253
27
Beate Lønn a fost îndopată în cimitirul Gamlebyen, lângă tatăl ei.
Acesta nu fusese îngropat acolo fiindcă aparţinea acelei parohii, ci pentru că cimitirul era cel mai apropiat de sediul central al poliţiei.
Mikael Bellman îşi potrivi cravata. O ţinea de mână pe Ulla. Consilierul de relaţii publice venise cu ideea ca la ceremonie să participe şi ea.
Situaţia lui, în calitate de ofiţer aflat la conducerea întregii poliţii, devenise atât de precară după ultima crimă, încât ajunsese să aibă nevoie de ajutor.
Consilierul le explicase că era important ca el, şeful poliţiei, să
demonstreze mai mult angajament personal, mai multă empatie, pentru că până atunci păruse cam prea profesionist. Ulla răspunsese imediat.
Bineînţeles. Era şocant de frumoasă în ţinuta de doliu pe care şi-o alesese cu atâta meticulozitate. Era o soţie bună. El nu avea să uite asta. Pentru multă vreme.
Preotul vorbi îndelung despre ceea ce el numea marile întrebări, despre ce se întâmpla după moarte. Numai că, evident, nu acestea erau marile întrebări; acelea erau ce anume se întâmplase înainte ca Beate să
moară şi cine o ucisese. Pe ea şi pe alţi trei ofiţeri în decursul ultimelor şase luni.
Acestea erau marile întrebări pentru ziarişti, care aduseseră în ultimele zile un omagiu strălucitei şefe Krimteknisk şi îl criticaseră pe noul şi şocant de neexperimentatul şef al poliţiei.
Acestea erau şi marile întrebări pentru Consiliul Local, care îl convocase pe Bellman la o şedinţă în care să dea socoteală de modul cum gestionase anchetele. Iar consilierii lăsaseră să se înţeleagă că nu aveau să se poarte cu mănuşi.
Şi tot acestea erau marile întrebări şi pentru echipele de anchetatori, atât pentru cea mare, cât şi pentru cea mică, înfiinţată de Hagen fără
ştirea lui Bellman, dar pe care acesta o acceptase acum, deoarece aşa descoperise o posibilă pistă de urmărit, Valentin Gjertsen. Slăbiciunea acestei piste consta în faptul că teoria care spunea că acel om-fantomă s-ar fi putut afla în spatele crimelor se baza pe ceea ce susţinuse un singur martor, o femeie, că ea îl văzuse în viaţă. O femeie care se găsea acum în
254
coşciugul de lângă altarul bisericii.
În rapoartele emise de criminalişti, de echipa de anchetă a poliţiei şi de anatomopatolog nu existau suficiente detalii care să ofere o imagine completă a celor petrecute, însă tot ce se descoperise se potrivea cu rapoartele vechi ale crimei din Bergslia.
Ca atare, dacă se presupunea că restul era identic, Beate Lønn murise în cel mai oribil mod cu putinţă.
Nu existau urme de anestezic în niciuna dintre bucăţile de trup examinate. Raportul medicului anatomopatolog conţinea frazele
„hemoragie internă masivă în muşchi şi ţesuturile subcutanate”, „reacţie inflamatorie la infecţia din ţesut” care, traduse, însemnau că Beate Lønn fusese în viaţă nu doar când bucăţi importante din trupul ei erau retezate, ci, din nefericire, şi ceva timp după aceea.
Suprafeţele tăiate sugerau că pentru secţionarea trupului fusese folosit un fierăstrău-baionetă mai degrabă decât o drujbă. Criminaliştii credeau că fusese folosită o aşa-numită lamă bimetalică, adică o lamă de 14
centimetri, dotată cu dinţi fini, cu care se putea tăia şi osul. Bjørn Holm spusese că de unde venea el, o asemenea lamă era numită de vânători cuţit pentru reni.
Era posibil ca Beate Lønn să fi fost tăiată pe măsuţa de cafea confecţionată din sticlă, care putea fi ştearsă bine după aceea. Probabil că
ucigaşul luase amoniacul folosit cu el, precum şi sacii negri de gunoi rămaşi, căci nimic din toate acestea nu fusese găsit la locul crimei.
În camionul de gunoi mai descoperiseră resturile unui covor îmbibat cu sânge. Însă nu găsiseră amprente, urme de pantofi, fire de ţesătură, fire de păr sau alte materiale ADN care să nu fi aparţinut casei.
Şi nu descoperiseră nici semne de pătrundere prin efracţie.
Katrine Bratt explicase că în seara aceea Beate Lønn încheiase abrupt conversaţia pentru că suna soneria.
Părea foarte puţin probabil să fi dat drumul în casă unui străin şi oricum cu siguranţă nu în toiul unei operaţiuni a poliţiei. Ca atare, teoria la care lucrau cu toţii acum era că ucigaşul intrase cu forţa, ameninţând-o cu o armă.
Apoi mai exista, evident, o a doua teorie. Că nu fusese un străin. Asta deoarece Beate Lønn avea lanţ la uşa solidă din lemn. În plus, existau multe urme de zgârieturi, care sugerau că lanţul fusese folosit în mod
255
regulat.
Bellman privi spre strane. Gunnar Hagen. Bjørn Holm şi Katrine Bratt. O
femeie în vârstă cu un băiat despre care Bellman presupunea că era fiul lui Lønn. În orice caz, asemănarea cu ea era izbitoare.
O altă fantomă, Harry Hole. Rakel Fauke. Brunetă, cu ochii aceia negri, sclipitori, aproape la fel de frumoasă ca Ulla. De neînţeles cum un individ ca Hole putea pune laba pe aşa ceva.
Un pic mai încolo, în spate, Isabelle Skøyen. Bineînţeles că oraşul trebuia reprezentat la nivel de Consiliu, altfel presa ar fi subliniat acest fapt. Înainte de a intra în biserică, îl trăsese într-o parte, ignorând prezenţa Ullei, şi îl întrebase cât mai avea de gând să ignore apelurile ei.
Iar el îi repetase că totul se sfârşise. Atunci ea se uitase la el aşa cum te uiţi la o insectă înainte de a o strivi şi îi spusese că ea e cea care pleacă, nu cea care e abandonată. Şi că el avea să descopere în curând ce însemna asta. Îi simţise privirea lipită de spatele lui în timp ce se îndrepta către Ulla şi îi oferea braţul.
Altfel, stranele erau pline cu ceea ce presupunea a fi un amestec de rude, prieteni şi colegi, cei mai mulţi în uniformă. Îi auzise consolându-se unii pe alţii cât puteau de bine: nu existau semne de tortură şi pierderile de sânge însemnau, poate, că victima devenise inconştientă în câteva secunde.
