nedumerită de ideea care îi trecu prin minte.

Anume că Isus se întorsese. Că el stătea în picioare acolo. Iar asta însemna că mami şi tati se înşelau. Dumnezeu exista cu adevărat şi mai exista iertare pentru toate păcatele noastre.

— Bună, fetiţo, rosti vocea. Cum te cheamă?

Iată că Isus putea vorbi norvegiană dacă era nevoie.

— Aurora, răspunse fata, închizând un ochi ca să-i vadă faţa mai bine.

O faţă fără barbă şi plete.

— Tatăl tău e acasă?

— E la muncă.

— Înţeleg. Deci eşti singură, Aurora?

Aurora dădu să răspundă, însă ceva o opri. Habar n-avea ce anume.

— Cine eşti? întrebă ea în schimb.

— Cineva care trebuie să vorbească cu tatăl tău. Dar tu şi cu mine putem discuta. Adică, de vreme ce suntem singuri. Nu-i aşa?

Aurora nu răspunse.

— Ce gen de muzică asculţi? întrebă individul, arătând spre iPod-ul ei.

— Rihanna, zise Aurora, împingând leagănul în spate.

Nu doar ca să iasă din umbra proiectată de individ, ci şi ca să-l vadă mai bine.

— Ah, da, am multe CD-uri cu ea acasă. Ţi-ar plăcea să-ţi împrumut câteva?

— Eu ascult cântecele pe care nu le am pe Spotify, răspunse Aurora, hotărând că individul arăta destul de normal sau cel puţin nu avea nimic asemănător lui Isus.

— Ah, da, Spotify, rosti individul, lăsându-se pe vine, nu doar ca să

ajungă la înălţimea ei, ci chiar mai jos de atât. Deci poţi asculta ce muzică

vrei.

— Aproape, replică Aurora. Numai că eu am varianta gratuită de Spotify şi între cântece sunt multe reclame.

— Şi nu-ţi place?

— Nu-mi plac vorbele. Strică toată atmosfera.

— Ştiai că există albume pe care se vorbeşte şi care sunt socotite cele mai bune cântece?

— Nu, zise Aurora, înclinându-şi capul şi întrebându-se de ce vorbea acel om atât de încet încât nici nu părea să-şi folosească propria voce.

 313 

Era acelaşi gen de voce pe care o folosea Emilie, prietena ei, atunci când îi cerea o favoare, cum ar fi să-i împrumute hainele preferate, însă

Aurorei nu-i plăcea să le dea cu împrumut deoarece se genera un haos imens. Ajungeai să nu mai ştii niciodată unde îţi sunt hainele.

— Ar trebui să asculţi Pink Floyd.

— Cine mai e şi ăsta?

Individul privi în jur.

— Putem merge înăuntru, la computer, şi îţi arăt, cât îl aşteptăm pe tatăl tău.

— Îmi poţi spune pe litere. O să ţin minte.

— Mai bine îţi arăt. Aşa aş putea şi să beau un pahar cu apă.

Aurora se uită la el. Acum că stătea mai jos de ea, soarele îi bătea din nou pe faţă, însă n-o mai încălzea. Ciudat. Se lăsă pe spate în leagăn.

Bărbatul zâmbi. Ea zări ceva lucindu-i printre dinţi. Ca şi cum îşi vârâse acolo vârful limbii, după care şi-l retrăsese la loc.

— Haide, zise el, ridicându-se.

Prinse una dintre frânghiile leagănului cu mâna, la înălţimea capului.

Aurora coborî din leagăn şi se furişă pe sub braţul lui. Porni spre casă. Auzi paşii lui în spate. Vocea.

— O să-ţi placă, Aurora. Îţi promit.

Blând, ca un preot oficiind confirmarea. Asta era expresia tatei. Poate că individul era totuşi Isus? Însă indiferent că era Isus sau nu, n-avea chef să-l vadă în casă. Cu toate astea, merse mai departe. Ce-avea să-i spună

lui tati? Că îl împiedicase pe un cunoscut de-ai lui să intre pentru un pahar cu apă? Nu, nu putea face asta. Rări paşii ca să aibă timp de gândire, ca să

găsească o scuză pentru a nu-l lăsa să intre. Însă nu găsi niciuna. Şi pentru că încetinise, el se apropie, iar ea îi auzi respiraţia. Greoaie, ca şi cum cei câţiva paşi de la leagăn spre casă îl lăsaseră fără suflare. Iar din gura lui venea un miros ciudat, care îi amintea de acetona cu care se curăţa oja de pe unghii.

Cinci paşi până la prag. O singură scuză. Doi paşi. Uşa. Haide. Nu.

Ajunseră la uşă.

Aurora înghiţi în sec.

— Cred că e încuiată. Va trebui să aşteptăm afară.

— Da? făcu individul, privind în jur de pe treapta de sus, ca şi cum l-ar fi căutat pe tati undeva dincolo de gardurile vii.

 314 