— Mhm. Dacă e vorba de o „crimă împotriva homosexualilor”, cum îi spui tu, atunci în mod clar nu se potriveşte modelului. Nimic nu sugerează

că vreuna dintre celelalte victime era gay, nici în cazul celor iniţiale, nici în cazul poliţiştilor.

— Poate că nu. Dar e ceva interesant aici. Kalsnes a fost singurul caz care îi lega pe poliţiştii omorâţi, nu?

 319 

— Cu un cerc atât de îngust de detectivi, adesea de crime se ocupă

aceiaşi oameni, Arnold, aşa că nu e cine ştie ce coincidenţă aici.

— Cu toate astea, presimt că e ceva important.

— Acum capul tău e în nori, Arnold.

Bărbatul cu barbă roşie se îndreptă în scaun, cu o expresie de durere pe chip.

— Am spus ceva greşit?

— Presimt? O să-ţi spun eu când ajungi în punctul în care presimţirile tale constituie un argument.

— Fiindcă nu mulţi ajung în acel punct?

— Exact. Mergi mai departe, dar rămâi cu picioarele pe pământ, bine?

— Bine. Dar poate că mi se permite să spun că presimt că eşti de acord cu mine?

— Poate.

— Atunci am să sar peste altceva şi am să-ţi sugerez să-ţi angajezi toate resursele de care dispui în descoperirea celui care l-a ucis pe ofiţerul homosexual. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să rezolvi un caz.

Cel mai bun lucru e să rezolvi şi toate cazurile de ucidere a poliţiştilor.

— Mhm. Mersi, Arnold.

Harry îşi termină de băut cafeaua şi se ridică.

— Eu îţi mulţumesc. Să ştii că poliţiştii nelicenţiaţi ca mine sunt fericiţi şi doar dacă sunt ascultaţi. Că veni vorba, ceva mai devreme m-am întâlnit cu Silje Gravseng la recepţie. Îşi valida permisul. Era… ceva.

— Reprezentantă a studenţilor.

— Da. În fine, a întrebat de tine. Eu n-am spus nimic. Apoi a zis că eşti o făcătură. Şeful tău i-a spus că nu e adevărat că ai o rată de rezolvare cazuri de 100%. Cazul Gusto Hanssen, a zis ea. E adevărat?

— Mhm. Ceva de genul ăsta.

— Ceva de genul ăsta? Ce mai înseamnă şi asta?

— Am anchetat cazul şi n-am arestat pe nimeni niciodată. Cum ţi s-a părut ea?

Arnold Folkestad închise un ochi şi se uită la Harry ca şi cum ar fi aţintit o armă spre el, inspectându-i în acelaşi timp faţa cu privirea.

— Cine ştie. Silje Gravseng e o fată ciudată. M-a invitat să exersez nişte trageri la ţintă în poligonul din Økern. Uite-aşa, din senin.

— Mhm. Şi tu ce i-ai răspuns?

 320 

— Am dat vina pe vederea mea slabă şi pe tremurat. I-am zis, şi e adevărat, ca ar trebui să am o ţintă la jumătate de metru în faţa mea ca să

fiu sigur că lovesc ceva. Ea mi-a acceptat scuza, dar după aceea m-am întrebat de ce s-ar duce la poligon când nu mai are nevoie să treacă testul cu arme de foc al poliţiei.

— Ei bine, rosti Harry, uneori oamenilor le place pur şi simplu să tragă

cu arma.

— Mda, treaba lor, zise Arnold, ridicându-se în picioare. Dar trebuie spus că arăta bine.

Harry îşi urmări colegul ieşind. Se amuză un pic, apoi căută numărul şefei poliţiei din Nedre Eiker. După aceea rămase meditând la ce îi spusese colega lui. Era adevărat că Bertil Nilsen nu făcuse parte din echipa de anchetă în cazul morţii lui René Kalsnes, petrecută în municipalitatea învecinată Drammen. Pe de altă parte, el fusese de serviciu când se primise apelul prin care erau anunţaţi că era o maşină în râu în apropiere de Eikersaga şi se dovedise ulterior că nu se ştia clar de care jurisdicţie aparţinea zonă. Tot ea îi mai spusese că poliţiştilor din Drammen şi celor din Kripos li se citiseră drepturile deoarece Nilsen distrusese solul moale pe care altfel s-ar fi putut descoperi urme bune de cauciucuri. „Aşa că se poate spune că a avut un efect indirect asupra investigaţiei.”

Când Ståle Aune îşi parcă maşina în garaj şi porni pe aleea de pietriş

spre casa lui, ceasul arăta aproape ora 22:00 şi soarele dispăruse de mult în spatele dealului verde dinspre vest. Observă că nu se vedeau lumini aprinse nici în bucătărie, nici în living. Nimic neobişnuit aici. Ea se culca adesea devreme.

Îşi simţea greutatea trupului în articulaţiile genunchilor. Doamne, cât era de obosit. Avusese o zi lungă, sperase să o mai prindă trează. Ar fi putut sta de vorbă şi el s-ar fi putut calma. Procedase cum îi sugerase Harry şi contactase un coleg. Îi povestise despre atacul cu armă albă, despre cât de sigur fusese că avea să moară. Făcuse toate astea, acum venise vremea să doarmă. Să încerce să doarmă.

Descuie uşa de la intrare. Văzu geaca Aurorei atârnând în cuier. Încă

una, nouă. Doamne, cum mai creştea copilul ăla. Îşi scoase pantofii. Se îndreptă de spate şi ascultă liniştea din casă. Nu-şi dădea seama exact despre ce era vorba, dar casa părea mai tăcută decât de obicei. Lipsea un

 321 

sunet, unul pe care nu îl sesiza când era acolo.

Se duse la etaj. Fiecare pas era mai lent decât precedentul, ca paşii unui cercetaş împovărat care urcă la deal. Trebuia să-şi recapete forma fizică, să dea jos zece kilograme sau pe acolo. Era indicat pentru somn, pentru starea de bine, pentru zilele lungi de muncă, pentru speranţa de viaţă, pentru viaţa sexuală, pentru stima de sine, într-un cuvânt, indicat.

Dar să fie al naibii dac-o s-o facă.

Trecu pe lângă camera Aurorei.

Se opri, ezitând. Se întoarse. Deschise încet uşa.

Voia doar să o vadă dormind, ca întotdeauna. În curând n-avea să mai fie firesc să procedeze astfel, simţea deja că ea era conştientă de anumite lucruri, de intimitate. Nu era stingherită să fie dezbrăcată în preajma lui, însă începea să nu se mai comporte cu atâta nonşalanţă ca înainte. Iar când el observase că pentru ea nu mai era firesc, încetase să mai considere lucrul acesta ca natural. Însă continua să vrea să îşi vadă fata dormind senină, în siguranţă, protejată de toate nenorocirile prin care el trecuse în acea zi.

Dar n-o făcu. Avea să o vadă oricum dimineaţă, la micul-dejun.

Oftă, închise uşa şi se duse în baie. Se dezbrăcă şi îşi duse hainele în dormitor, unde le aşeză pe un scaun. Dădu să se bage în pat când senzaţia îl izbi din nou. Liniştea. Oare ce lipsea? Zumzetul frigiderului? Şoapta unui ventilator pe care îl lăsau de obicei pornit noaptea?