Nu se mai chinui să afle răspunsul şi se strecură sub cuvertură. Zări părul lui Ingrid ivindu-se de sub ea. Întinse mâna s-o atingă, doar să-i mângâie părul, să-şi plimbe palma pe spatele ei, să simtă că era acolo.

Numai că ştia că ea avea somnul uşor şi ura să fie trezită. Încercă să

închidă ochii, dar se răzgândi.

— Ingrid?

Niciun răspuns.

— Ingrid?

Tăcere.

Mai putea aştepta. Închise iar ochii.

— Da?

Observă că ea se răsucise spre el.

— Nimic, îngăimă el. Doar… cazul ăsta.

— Spune-le că nu-l vrei.

 322 

— Cineva trebuie să o facă.

Suna ca un clişeu, ceea ce şi era, de fapt.

— N-o să găsească pe cineva mai bun ca tine.

Ståle deschise ochii. Se uită la ea şi îi mângâie obrazul fierbinte şi rotund. Atunci şi acum – nu, mai mult decât atunci şi acum – nu exista nimic în existenţa lui mai bun ca ea.

Ståle Aune închise ochii. Şi simţi cum vine peste el. Somnul. Pierderea stării de conştientă. Adevăratele coşmaruri.

 323 

36

Soarele se reflecta în acoperişurile încă ude după rafala bruscă şi intensă de ploaie.

Mikael Bellman apăsă butonul soneriei şi privi în jur.

Grădină bine îngrijită. Probabil că aşa îţi petreceai timpul la bătrâneţe.

Uşa se deschise.

— Mikael! Ce drăguţ.

Părea mai bătrân. Aceiaşi ochi tăioşi, albaştri, dar, în fine, mai bătrân.

— Intră.

Mikael îşi şterse pantofii uzi pe preşul de la intrare şi intră. Simţi imediat un miros pe care îl ţinea minte din copilărie, dar nu îl putea identifica nici acum.

Se aşezară în living.

— Eşti singur, zise Mikael.

— Nevasta e la cel mare. Aveau nevoie de ajutorul bunicii, iar ea e uşor de convins.

Faţa îi luci de mândrie.

— De fapt, chiar mi-am zis că ar trebui să iau legătura cu tine. Deci, consiliul n-a ajuns la o decizie finală, dar ştim amândoi ce vor, probabil e mai bine să discutăm cum facem treaba asta. Mă refer la diviziunea muncii şi aşa mai departe.

— Da, rosti Mikael. Poate că pui de o cafea?

— Poftim?

Sprâncenele stufoase erau ridicate acum pe fruntea bătrânului.

— Dacă e să stăm aici pentru o vreme, n-ar fi bună o ceaşcă?

Bărbatul îl studie pe Mikael cu privirea.

— Da, da, bineînţeles. Haide, putem discuta în bucătărie.

Mikael îl urmă. Trecu pe lângă o mulţime de fotografii de familie aşezate pe masă şi pe dulap. Pozele îi aminteau de baricadele ridicate pe plaje în ziua debarcării din Normandia, ca o protecţie inutilă contra atacurilor din exterior.

Bucătăria respira a acceptare parţială a modernităţii, un compromis între insistenţa unei nurori asupra minimului necesar într-o bucătărie şi dorinţa proprietarilor de a nu schimba mai mult de un frigider stricat.

 324 

Bătrânul luă un pachet de cafea dintr-un dulap suspendat, cu uşă din sticlă mată, scoase elasticul şi măsură cât să pună în ibric cu o lingură de plastic galbenă. Între timp, Bellman se aşeză, îşi puse reportofonul pe masă şi apăsă pe butonul de redare. Vocea lui Truls suna metalică şi subţire: „… chiar dacă noi avem motive să credem că femeia e o prostituată. Poate că Sondre a împrumutat maşina altcuiva. Nu avem o imagine clară a şoferului”.

Vocea fostului şef al poliţiei suna mai îndepărtată însă, cum nu exista zgomot de fond, cuvintele lui erau clare: „Deci nu aveţi nicio dovadă. Nu, mai bine o lăsaţi baltă”.

Mikael văzu cafeaua revărsându-se din lingură când bătrânul încremeni, ca şi cum cineva tocmai i-ar fi înfipt ţeava unei arme în spate.

Vocea lui Truls din nou:

„— Mulţumesc. O să facem cum spuneţi.

— Berentzen de la Orgkrim ai spus?

— Corect.

— Mersi, Berentzen. Voi, ofiţerii, faceţi o treabă bună”.