— Ăsta e un loc pentru ofiţeri de poliţie, grohăi o voce. Ce mama dracului cauţi tu aici?
— Mă piş, răspunse Harry, fără să-şi ridice privirea. Dar tu? Mai arzi documente?
— Nu încerca chestii de-astea cu mine, Hole.
— Dacă aş fi încercat, n-ai mai umbla acum liber, Berntsen.
— Vezi-ţi de treaba ta, icni Truls Berntsen, sprijinindu-se de zidul de deasupra pisoarului cu mâna liberă. Pot să-ţi pun o crimă în cârcă, ştii bine asta. Rusul din barul Come As You Are. Toţi poliţiştii ştiu că tu ai comis-o, dar eu sunt singurul care o poate dovedi. Şi de aceea nu îndrăzneşti să te iei de mine.
— Ce ştiu eu, Berntsen, e că rusul era traficant de droguri şi a încercat să mă trimită pe lumea cealaltă. Dar dacă tu crezi că ai şanse mai mari
258
decât el, dă-i drumul. Doar ai mai bătut poliţişti până acum.
— Ce?
— Tu şi Bellman. Un ofiţer homosexual, nu?
Harry auzi cum şuvoiul de urină eliberat de Berntsen slăbeşte şi apoi moare.
— Te-ai apucat din nou de băut, Hole?
— Mhm, răspunse Harry, încheindu-se la pantaloni. Probabil că ăsta e sezonul celor care urăsc poliţiştii.
Se duse la chiuvetă. Văzu în oglindă că Berntsen încă nu apăsase pe butonul de evacuare a urinei. Se spălă pe mâini şi şi le uscă la uscător. Se duse spre uşă. Îl auzi pe Berntsen şuierând:
— Să nu cumva să încerci ceva, te avertizez. Dacă mă dobori, te iau cu mine.
Harry se întoarse în bar. Bobby Fuller aproape îşi încheiase melodia. Iar asta îl determină pe Harry să se gândească la ceva. La cât de pline de coincidenţe sunt vieţile oamenilor. Bobby Fuller fusese găsit mort în maşina lui, în 1966, îmbibat în benzină, iar unii crezuseră că fusese ucis de poliţişti. Avea 23 de ani. La fel ca René Kalsnes.
Începu o melodie nouă. Supergrass şi Caught by the Fuzz. Harry zâmbi.
Gaz Coombes cântând despre a fi prins de copoi, care voiau să verse tot ce ştie, iar 20 de ani mai târziu poliţiştii ascultau cântecul ca un tribut pentru ei. Scuze, Gaz.
Harry se uită prin încăpere. Se gândi la lunga discuţie pe care o avusese cu Rakel cu o zi înainte. O discuţie despre toate lucrurile de care puteai scăpa, pe care le puteai evita sau ocoli în viaţă. Şi despre lucrurile de neevitat. Deoarece asta era viaţa, sensul existenţei. Toate celelalte –
iubirea, pacea, fericirea – urmau, pentru că asta era cerinţa. Per ansamblu, ea fusese cea care vorbise şi îi explicase ce trebuia să facă.
Umbra morţii lui Beate se alungea atât de mult, încât acoperea acea zi de iunie, oricât de puternic ar fi strălucit soarele. Harry trebuia să o facă.
Pentru amândoi. Pentru toţi.
Harry îşi croi drum până la masa celor care purtaseră sicriul.
Hagen se ridică şi trase scaunul pe care i-l rezervaseră lui.
— Deci? întrebă el.
— Contaţi pe mine, răspunse Harry.
259
Truls rămase lângă pisoar, încă paralizat pe jumătate de vorbele lui Harry. Probabil că ăsta e sezonul celor care urăsc poliţiştii. Oare ştia ceva?
Prostii! Harry nu ştia nimic. De unde ar fi putut să afle? Şi dacă ar fi ştiut, nu ar fi avut o astfel de izbucnire, ca o provocare. Dar ştia de poponarul de la Kripos pe care îl bătuseră măr. Şi de unde putea şti despre asta?
Individul se dăduse la Mikael, încercase să-l sărute la toaletă. Mikael crezuse că i-ar fi putut vedea cineva. Îi trăseseră o glugă peste cap în centrală. Truls îl lovise. Mikael doar se uitase. Ca de obicei. Intervenise doar când situaţia ajunsese la limită şi îi spusese lui Truls să se oprească.
Nu. Situaţia mersese deja prea departe. Individul zăcea pe jos când ei plecaseră. Mikael se temuse. Tipul fusese grav rănit şi i-ar fi putut veni ideea să-i raporteze. Aşa că aceea fusese prima misiune de arzător a lui Truls. Folosiseră sirena de poliţie ca să gonească spre Justisen, unde îşi croiseră drum printre oamenii de la bar şi ceruseră să plătească pentru cele două Munkholm pe care le consumaseră cu jumătate de oră înainte.
Barmanul dăduse din cap şi spusese ce bine că mai existau oameni cinstiţi pe lume, iar Truls îi dăduse un bacşiş suficient de gras ca să se asigure că
tipul avea să-i ţină minte. Luaseră chitanţa pe care scria ora şi data consumului, apoi plecaseră repede cu maşina la Krimteknisk, unde era un nou-venit despre care Truls ştia că îşi doreşte cu adevărat o slujbă de detectiv. Îi explicaseră că era posibil ca cineva să-i acuze de atac la persoană şi tipul trebuia să verifice că ei erau curaţi. Nou-venitul efectuase o examinare rapidă şi superficială a hainelor lor şi le spusese că
nu descoperise nicio urmă de ADN sau de sânge. După aia Truls îl dusese pe Mikael acasă cu maşina şi se întorsese în centrala de la Kripos.
Nemernicul plecase, însă dâra de sânge lăsată în urmă arăta că se târâse până afară. Aşa că poate n-avea să apară nicio problemă. Însă Truls îndepărtase orice dovadă potenţială, după care se dusese cu maşina în apropierea clădirii Havnelager şi aruncase bastonul în mare.
A doua zi, un coleg poliţist îl sunase pe Mikael şi îi spusese că
nemernicul îl contactase din spital şi îi spusese că are de gând să-i raporteze pentru cele întâmplate. Aşa că Truls se dusese la spital, aşteptase ca doctorul să termine vizita, apoi îi spusese nemernicului că nu avea nicio dovadă şi niciun viitor dacă îndrăznea să scoată o vorbă sau se mai prezenta vreodată la lucru.
La Kripos nu se mai auzise niciodată de individ şi nici nu mai fusese
260
