Sau dincolo de vecini.

Aurora simţi căldura braţului lui care se întinse peste umărul ei, apucă

clanţa uşii şi o împinse în jos. Uşa se deschise.

— Măi să fie, am avut noroc, zise el, respirând mai iute acum.

În vocea lui se simţea o oarecare uşurare. Am avut noroc.

Aurora era cu faţa spre cadrul uşii. Se uită spre holul întunecat de la intrare. Doar un pahar cu apă. Iar muzica aia cu vorbărie nu o interesa deloc. În depărtare se auzi o maşină de tuns iarba. Un zgomot furios, agresiv, insistent. Păşi înăuntru.

— Trebuie să… începu ea, după care se opri brusc.

În acea clipă îi simţi mâna pe umăr, ca şi cum el trecuse de o linie roşie.

Simţi căldura palmei lui acolo unde se oprea materialul cămăşii şi începea pielea. Îşi simţi inimioara bătând cu putere. Auzi altă maşină de tuns iarba.

Care nu era o maşină de tuns iarba, ci un motor de maşină mică torcând.

— Mami! ţipă Aurora.

Se smulse din strânsoarea individului, se furişă pe lângă el, sări toate cele patru trepte ale scării de la intrare dintr-un salt, ateriză pe pietriş şi o luă la fugă. Strigând peste umăr:

— Trebuie să o ajut cu cumpărăturile.

Alergă la poartă, ascultă dacă veneau paşi în urma ei, însă zgomotul scos de propria încălţăminte pe pietriş era asurzitor. Apoi ajunse la poartă, o deschise cu putere şi o văzu pe mama ei coborând din mica maşină

albastră în faţa garajului.

— Bună, draga mea, zise mama, privind-o nedumerită. Ai venit cu ceva viteză.

— E cineva aici care îl caută pe tati, zise Aurora, dându-şi seama că

aleea de pietriş era mai lungă decât crezuse ea, căci rămăsese fără suflare.

E pe trepte.

— Da? replică mama, dându-i una dintre sacoşele de pe bancheta din spate a maşinii, trântind portiera şi mergând alături de fiica ei către poartă.

Pe trepte nu era nimeni, însă uşa de la intrare era deschisă.

— A intrat în casă? întrebă mami.

— Nu ştiu, răspunse Aurora.

Intrară în casă, însă Aurora rămase în hol, aproape de uşa deschisă, în vreme ce mama ei trecu de living, către bucătărie.

 315 

— Alo? o auzi pe mama ei strigând. Alo?

După care se întoarse în hol, fără sacoşele cu cumpărături.

— Nu e nimeni aici, Aurora.

— Dar era aici. Sigur!

Mami o privi surprinsă şi râse.

— Bineînţeles că era, draga mea. De ce nu te-aş crede?

Aurora nu răspunse. Nu ştia ce să spună. Cum să-i explice că era posibil să fi fost Isus? Sau Sfântul Duh. În orice caz, cineva care nu putea fi văzut de oricine.

— O să mai apară dacă e ceva important, zise mami, întorcându-se în bucătărie.

Aurora rămase în hol. Izul acela dulceag continua să persiste.

 316 

35

— Spune-mi, tu ai viaţă personală?

Arnold Folkestad îşi ridică privirea din hârtii. Îl văzu pe bărbatul înalt sprijinindu-se de cadrul uşii şi zâmbi.

— Nu, nici eu nu am, Harry.

— E trecut de ora 21:00 şi tu eşti încă aici.

Arnold chicoti şi îşi adună hârtiile în teanc.

— Oricum, voiam să plec acasă. Tu de-abia ai venit, cât ai de gând să

stai?

Harry făcu un pas mare până la scaunul rotativ şi se aşeză.

— Nu prea mult. Şi eu am o femeie cu care pot să fiu în weekenduri.

— Ah, da? Eu am o fostă nevastă pe care o pot evita în weekenduri.

— Da? Nu ştiam asta.

— Mă rog, o fostă colocatară.

— Nişte cafea? Ce s-a întâmplat?

— Am rămas fără cafea. Unul dintre noi a avut groaznica idee de a crede că următorul pas în relaţie era cererea în căsătorie. De acolo lucrurile au luat-o razna. Am anulat nunta după ce fuseseră trimise toate invitaţiile, aşa că ea a plecat. Mi-a zis că nu poate trăi cu aşa ceva. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, Harry.