Pentru o fracţiune de secundă privirea lui întâlni privirea altcuiva. Şi trecu mai departe ca şi cum nu l-ar fi văzut. Truls Berntsen. Ce dracu’
căuta el aici? Doar nu se numărase niciodată printre favoriţii lui Beate Lønn. Ulla îl apăsă uşor pe braţ, uitându-se întrebătoare la el, iar Bellman îi aruncă un zâmbet fugar. Presupuse că până la urmă prezenţa lui avea sens; în moarte erau cu toţii colegi.
Katrine se înşelase. Nu i se terminaseră lacrimile.
După ce cadavrul lui Beate fusese descoperit, crezuse de câteva ori că
nu-i mai rămăseseră lacrimi. Numai că erau acolo. Iar ea le storsese dintr-un trup deja epuizat după orele îndelungi de plâns.
Plânsese până ce corpul ei refuzase să se mai supună şi atunci vomitase. Plânsese până adormise de epuizare. Şi iar plânsese, din clipa în care se trezise. Şi acum plângea din nou.
În orele cât dormise fusese bântuită de coşmaruri, bântuită de propriul
256
pact cu diavolul. Cel prin care se arătase dispusă să sacrifice un coleg în schimbul arestării lui Valentin. Pactul pe care îl ratificase cu incantaţia ei: Încă o dată, nemernicule. Loveşte încă o dată.
Katrine oftă din rărunchi.
Oftatul puternic îl trezi pe Truls Berntsen. Adormise. Costumul lui ieftin era atât de alunecos pe strana uzată din biserică, încât avea toate şansele să ajungă pe jos.
Îşi fixă privirea asupra altarului. Isus cu raze ieşindu-i din cap. Ca un far.
Iertarea păcatelor. Genial ce făcuseră. Religia nu se vindea prea bine; era atât de greu să te supui tuturor poruncilor după ce dispuneai de banii necesari ca să cedezi tentaţiilor. Aşa că veniseră cu ideea asta, suficient de bună ca să fie crezută. O idee de vânzări care aducea profit şi creditare, aproape că făcea ca mântuirea să fie gratuită.
Numai că, la fel ca în cazul creditării, lucrurile scăpaseră de sub control, oamenilor începuse să nu le mai pese, începuseră să păcătuiască, deoarece tot ce aveau de făcut era să creadă. Prin Evul Mediu, biserica fusese obligată să strângă şurubul, să implementeze măsuri de colectare a datoriilor. Aşa că inventaseră iadul şi toate chestiile alea cu sufletul care arde pentru veşnicie acolo. Ca urmare, ce să vezi, turma s-a întors înspăimântată în biserică şi de data asta oamenii şi-au reglat conturile.
Biserica a devenit foarte bogată şi asta era bine pentru ei, căci făcuseră o treabă excelentă. Asta gândea cu sinceritate Truls despre această
chestiune. Chiar dacă mai credea şi că o să moară şi cu asta basta, fără
iertarea păcatelor, fără iad. Dar dacă se înşela, atunci era clar că avea probleme mari. Trebuia să existe limite ale iertării şi Isus cu greu şi-ar fi putut imagina câteva dintre faptele comise de Truls.
Harry se uita drept în faţă. Era altundeva cu mintea. În Casa Durerii, cu Beate arătându-i şi explicându-i lucruri. Nu-şi reveni decât atunci când auzi şoapta lui Rakel.
— Trebuie să-i ajuţi pe Gunnar şi pe ceilalţi, Harry.
Harry îşi veni în fire. Se uită surprins la ea.
Ea dădu din cap spre altar, unde ceilalţi ocupaseră deja poziţii lângă
sicriu. Gunnar Hagen, Bjørn Holm, Katrine Bratt, Ståle Aune şi fratele lui Jack Halvorsen. Hagen îi spusese lui Harry că trebuia să ducă sicriul alături
257
de cumnat, care era al doilea ca înălţime din grup.
Harry se ridică şi străbătu coridorul dintre strane în tăcere.
Trebuie să-i ajuţi pe Gunnar şi pe ceilalţi.
Ca un ecou al celor spuse de ea cu o noapte înainte.
Harry dădu imperceptibil din cap în direcţia celorlalţi. Se postă pe poziţia rămasă liberă.
— La trei, anunţă Hagen încet.
Sunetele orgii se intensificară, umplând biserica de muzică.
După aceea o duseră pe Beate Lønn afară, la lumină.
Justisen era plin cu oamenii de la funeralii.
În difuzoare se auzea un cântec pe care Harry îl mai auzise acolo şi înainte. I Fought the Law de Bobby Fuller Four. Cu continuarea optimistă…
„iar legea a câştigat”.
O însoţise pe Rakel la expresul de aeroport, iar până să revină, câţiva dintre foştii lui colegi reuşiseră să se îmbete bine. Ca om treaz, proaspăt venit, Harry putu să observe ritmul frenetic în care se goleau paharele, ca şi cum oamenii se găseau pe un vapor care se scufunda. La multe mese se ţinea isonul cu urlete refrenului lui Bobby Fuller că legea a câştigat.
Harry le făcu semn celor de la masa unde şedeau Katrine Bratt şi ceilalţi care purtaseră sicriul că avea să revină curând şi se duse la toaletă.
Tocmai începuse să se elibereze când alături apăru un bărbat. Harry îl auzi desfăcându-se la fermoar.
