— Nu. Doar Cheez Doodles, Pepsi Max şi Gabriel Byrne. Spune-mi şi mie, mi se pare mie că tipul e tare sau e doar o idee prea bătrân?
— E tare. Te uiţi la In Treatment.
— La primul sezon. Al treilea disc.
— Nu ştiam că ai cedat în faţa caloriilor şi DVD-uri-lor. Chiloţi mai mari?
— Cu elastic foarte slab. Trebuie să mă răsfăţ puţin când cel mic nu e aici.
— Să schimbăm locurile?
— Nu. Mai bine închid, în caz că sună prinţul. Ţine-mă la curent.
Katrine aşeză telefonul alături de staţia de emisie-recepţie. Îşi ridică
binoclul la ochi şi cercetă drumul din faţa casei. În principiu, individul putea veni din orice direcţie. Era improbabil să sară gardurile de pe marginea şinelor pe unde tocmai trecuse trenul, dar dacă venea dinspre Damplassen putea străbate pădurea pe oricare dintre multele poteci.
Putea trece prin grădinile de-a lungul dealului Bergslia, mai ales acum, când se înnora şi se lăsa noaptea. Dar dacă se simţea încrezător, nu ar fi avut niciun motiv să nu vină pe şosea. Cineva, pe şaua unei biciclete vechi, pedala în susul pantei, clătinându-se într-o parte şi-n alta, poate din pricină că nu era foarte treaz. Se întrebă ce făcea Harry în seara aceea.
Nu puteai şti niciodată cu adevărat ce face Harry, nici măcar dacă
stăteai în faţa lui. Harry cel secretos. Nu precum ceilalţi. Nu ca Bjørn Holm, care îşi purta sufletul pe chip. Care îi spusese în ziua precedentă că avea să asculte Merle Haggard cât aştepta lângă telefon. Că avea să mănânce burgeri artizanali din carne de ren cumpăraţi din Skreia. Şi care îi mai spusese, după ce ea strâmbase din nas, că, la naiba, când toată povestea
234
aceea avea să se încheie, o să o invite să deguste burgerii din carne de ren preparaţi de mama lui, cu cartofi prăjiţi, şi o s-o iniţieze în secretele muzicii din Bakersfield. Care, probabil, era singurul gen de muzică pe care îl avea. Nu era de mirare că era burlac. Când ea-l refuzase politicos, el păruse că regretă imediat că lansase oferta.
Truls Berntsen conducea prin Kvadraturen. Ca aproape în fiecare seară.
Înaintând încet în sus şi în jos, ici şi colo, pretutindeni. Dronningens, Kirkegata, Skippergata, Nedre Slottsgate, Tollbugata. Ăsta fusese oraşul lui. Şi avea să redevină oraşul lui. În staţia radio se auzeau mesaje cifrate.
Coduri pentru el, Truls Berntsen, căci pe el voiau să-l ţină pe dinafară.
Idioţii probabil se gândeau că reuşiseră şi că el nu pricepea nimic. Numai că nu-l păcăleau. Truls Berntsen îndreptă oglinda retrovizoare şi aruncă o privire pistolului de serviciu care zăcea pe haina lui, pe scaunul din dreapta faţă. Situaţia era, ca de obicei, exact pe dos. El era cel care avea să-i păcălească.
Femeile de stradă îl ignorau; recunoşteau maşina şi ştiau că n-avea de gând să le cumpere serviciile. Un băiat machiat şi îmbrăcat cu pantaloni mult prea strâmţi se învârti în jurul unui stâlp care susţinea un indicator de parcare interzisă ca un dansator la bară, scoţându-şi un şold în afară şi trimiţându-i bezele lui Truls, care îi răspunse arătându-i degetul mijlociu.
Întunericul din jur părea să fi devenit mai dens. Truls se apropie de parbriz şi privi în sus. Dinspre vest se îngrămădeau nori. Se opri la un semafor. Aruncă o privire în jos, către scaunul alăturat. Îi păcălise de nenumărate ori şi avea să-i păcălească din nou. Ăsta era oraşul lui şi nimeni nu putea să i-l ia.
Mută arma în torpedou. Arma crimei. Se petrecuse cu atâta vreme în urmă, însă el încă mai vedea chipul lui. René Kalsnes. Trăsături de băiat slab şi efeminat. Truls izbi cu pumnul în volan şi înjură semaforul în gând.
Fă-te odată verde, fir-ai al dracului!
Îl lovise prima dată cu bastonul.
După care scosese arma.
Chiar şi cu faţa sângerând, zdrobită, Truls zărise privirea care implora şi auzise şuieratul care cerea milă, ca un cauciuc de bicicletă înţepat. Fără
cuvinte. Inutil. Pusese arma în nara individului, trăsese, văzuse tresăltarea, totul ca într-un film. După aceea rostogolise maşina peste culme şi
235
plecase. Undeva mai jos pe drum, ştersese bastonul şi îl aruncase în pădure. Oricum avea mai multe la fel în dulapul de acasă. Unde avea arme, ochelari de vedere nocturnă, vestă antiglonţ, ba chiar şi o puşcă cu lunetă Märklin, pe care ăia o credeau încă în camera cu probe.
Truls străbătu tunelurile şi pătrunse în inima oraşului. Activiştii de dreapta în favoarea maşinilor numiseră tunelurile recent construite artere vitale ale capitalei. Un reprezentant al activiştilor de mediu răspunsese numindu-le intestinele oraşului. Or fi fost ele vitale, dar erau încă pline cu rahat.
Îşi croi drum prin reţeaua de drumuri şi străzi înguste, semnalizate în buna tradiţie din Oslo, astfel încât trebuia să fii localnic ca să cazi de prost în faţa glumelor nesărate ale Departamentului Transporturilor. După care ieşi la lumină. Partea de est a oraşului Oslo. În staţie se auzeau în continuare mesaje cifrate. Una dintre voci era înecată de un zgomot de roţi pe şine. Metroul. Idioţii. Oare chiar credeau că nu le putea descifra codurile prosteşti? Erau cu toţii în Bergslia. Erau în apropierea casei galbene.
Harry stătea întins pe spate şi urmărea fumul de ţigară cum se ridică
încet, în onduleuri, către tavanul dormitorului, formând cifre şi chipuri.
Ştia ale cui. Le putea menţiona, unul câte unul, pe nume. Societatea Poliţiştilor Decedaţi. Suflă spre ele şi chipurile fantasmagorice dispărură.
Harry luase o decizie. Nu ştia exact când, dar ştia că avea să schimbe totul.
O vreme încercase să se convingă că nu trebuia să-şi asume un asemenea risc, că exagera, dar fusese prea mulţi ani alcoolic ca să nu recunoască judecata eronată a nebunului asupra consecinţelor. După ce avea să spună ce avea de gând, totul avea să se schimbe în relaţia cu femeia alături de care stătea. Ura asta. Rostogoli câteva cuvinte în gura închisă. Acum sau niciodată.
Inspiră adânc, dar ea îl întrerupse.
— Pot să trag şi eu un fum? murmură Rakel, venind mai aproape de el.
Pielea ei goală avea acel luciu de sobă încinsă, de care i se făcea dor în cele mai neaşteptate momente. Sub pătură era cald, rece deasupra.
