Mike s-a simțit brusc cuprins de emoție și și-a înăbușit lacrimile.

— Ai dreptate. Și îmi pare rău că n-am venit mai repede la tine, că n-am avut încredere că o să mă ajuți. N-o să mai fac greșeala asta.

— Mă bucur, a răspuns Graham cu căldură, deschizând brațele și trăgându-l pe Mike lângă el. Trebuie să profiți cât mai mult, Mike. Ai avut mare noroc.

— Mare noroc? a întrebat Mike cu glasul sugrumat de emoție. E de-a dreptul o minune de Crăciun.

137.

Emily s-a aplecat, străduindu-se să le audă vocile. A fost sfâșiată pe loc de durere, chiar și cea mai mică mișcare trimițându-i junghiuri de durere în tot corpul. A țipat și a căzut gâfâind înapoi pe pernă. Iar acum, stând acolo, tăcută și nemișcată, a auzit din nou glasul lui Sam.

— Nu-mi pasă ce ordine ai. Vreau să rămân singur cu mama.

S-a auzit răspunsul mormăit, dar insistent al polițistului în uniformă, pe care Emily nu l-a putut înțelege, după care Sam a intervenit din nou, strident și stăruitor.

— De acord. Arestează-mă dacă trebuie. Dar vreau puțină intimitate.

Ușa s-a deschis și a intrat Sam, închizând-o hotărât în urma lui. Avea un aer serios și era încruntat, iar Emily a simțit imediat cum se crispează. Nu-l mai văzuse de la incendiu și habar n-avea ce părere are despre ea, mai ales că fusese și el rănit într-o luptă disperată cu Robert Slater, un incident în urma căruia fusese reținut câteva zile de poliție. Oricum privea lucrurile, îi distrusese viața, i-o întorsese cu susul în jos și de-aceea era alarmată de apariția lui bruscă. Și prezența, și aerul lui sugerau că avea ceva important de spus.

— Bună, iubire, l-a salutat ea răgușit, simțindu-și buzele cum se crapă când vorbește.

— Bună, mamă, a răspuns Sam, vizibil șocat de amploarea rănilor ei.

— Nu prea sunt o priveliște plăcută, nu? Dar măcar sunt în viață, a glumit ea, tresărind de durere.

— O să te faci bine, a zis Sam și s-a așezat lângă ea. Doctorii zic că majoritatea arsurilor sunt minore și o să se vindece cu timpul.

— Putea să iasă cu totul altfel, asta-i sigur. Dar nu eram încă pregătită să

renunț la viață. Parcă mi-ai fi dat tu forță să lupt.

Sam și-a coborât privirea spre mâini, clar încă tulburat de ideea că maică-sa s-a aflat în mijlocul flăcărilor.

— Mă gândeam eu că ți-am transmis și ție gena aia, a continuat ea repede. Am auzit despre tine și unchiul tău.

S-a înfiorat la gândul că fiul ei adolescent s-a luptat cu huliganul de frate-său.

E drept, Robert Slater era reținut acum, în sfârșit nu mai putea face rău nimănui, dar și-ar fi dorit din toată inima să nu fi avut niciodată loc întâlnirea dintre cei doi.

— N-ar fi trebuit să faci așa ceva, dragoste, putea să te omoare.

— Sau putea să te omoare pe tine, a răspuns Sam imediat. Și nu puteam să las să se întâmple așa ceva, nu după tot ce pățiseși. Cred… cred că acum înțeleg un

pic mai bine ce furie ai simțit tu pe vremuri. Cred că am simțit-o și eu un pic când am…

— Nu vorbi așa, Sam, l-a întrerupt Emily înflăcărată. Ce-ai făcut tu e cu totul altceva. Tu încercai să aperi pe cineva. În timp ce eu… în fine, ce-am făcut eu e de neiertat.

— Înțeleg foarte bine. Spun doar că acum înțeleg. Pot să pricep ce singură, ce furioasă, ce neajutorată…

— Nu, Sam. Nu accept. Mă bucur că ai venit azi, mă bucur foarte tare, dar nu vreau să fii aici pentru că ți-e milă sau pentru că te obligă simțul datoriei. Am vorbit serios când ne-am văzut ultima dată. Reputația mea e distrusă, sunt toxică

și de-asta ți-ar fi mai bine fără mine. Te iubesc, Sam, te iubesc din toată inima și nu vreau decât ce-i mai bine pentru tine. Ai ocazia să o iei de la zero fără mine.

Profită de ocazie, pune-te pe tine pe primul loc de data asta, stabilește-ți un curs nou.

Destul de ușor de spus, dar mult mai greu de acceptat. Emily ar fi fost distrusă

dacă Sam îi întorcea spatele, dar știa că trebuie să-i dea ocazia să scape definitiv de umbra neagră a moștenirii ei. Multă vreme, Sam n-a spus nimic, stând și ștergându-și lacrimile. Emily tânjea să-l mângâie, dar știa că n-avea niciun drept, nici chiar dacă ar fi avut forța fizică s-o facă. În cele din urmă, Sam a ridicat privirea, ochii lui înroșiți căutându-i pe-ai ei.

— Nu plec nicăieri, mamă. O să fiu cu tine la fiecare pas.

Emily a oftat, simțind cum îi crește inima.

— Am avut o grămadă de timp să mă gândesc la ce-ai făcut, la ce s-a-ntâmplat în Bridgend. Știu că trebuie plătit un preț pe care tu-l plătești în fiecare zi, că tu…

că noi n-o să putem niciodată să compensăm moartea fetițelor.

Pe obrajii arși ai lui Emily s-au prelins lacrimi, amintirile erau încă dureroase și proaspete. Sam a întins mâna și i-a șters lacrimile, în timp ce spunea:

— Nu putem să schimbăm trecutul, nu putem să-l ștergem, dar nu trebuie să

repetăm aceleași greșeli. Au fost deja prea multe respingeri.

Emily a început să suspine, copleșită de înțelepciunea, de maturitatea și bunătatea lui. Sam a prins-o de mână și a început să plângă și el nestăpânit, ținându-i degetele rănite.

— Presupun că singura întrebare e cum ar trebui să-ți spun. Janet? Emily? a reușit el să rostească printre suspine.

Emily a zâmbit, apoi s-a adunat și a răspuns:

— Emily. Poți să-mi spui Emily.

138.

Îi auzea șoptindu-i numele pe coridoare; asistente, doctori și portari care aruncau priviri scurte prin panoul îngust de sticlă când treceau. Olivia n-avea nicio îndoială că sosirea ei a provocat o agitație majoră la Spitalul William Harvey, că

rareori aveau printre ei asemenea infractori cunoscuți, prinși cu cătușe de pat și puși la vedere. Unii curajoși au încercat chiar să facă poze cu ea prin geam, înainte să fie alungați brutal de polițiștii în uniformă. O amuza să-și imagineze cum, după

ce fusese atât de multă vreme discretă, acum era o mică celebritate.

În realitate, era o minune că mai era aici. Intrase în plin în cordonul poliției, așteptându-se să izbucnească pe loc în flăcări. Cu toate acestea, Corsa ei rablagită

o salvase, iar airbagul sărise imediat, scutind-o de răni majore. Avea o gleznă

fracturată, un umăr dislocat și un traumatism cervical, dar altfel era în mare parte nevătămată. Cel puțin asta era opinia Chandrei Dabral, pe care o mai zărea din când în când afară. Polițista era disperată s-o interogheze și o vedea certându-se cu doctorii, dar prudența lor o ținuse până acum la distanță, dându-i Oliviei suficient timp de gândire.

La început, fusese furioasă, apoi îngrozită că tentativa ei de sinucidere dăduse greș. Dar mai târziu, în timp ce medicii îi făceau analize și controlau atât starea ei de sănătate, cât și pe a bebelușului, s-a răzgândit. Nu credea cu adevărat în soartă

sau karma sau vreo altă aiureală de asta, dar i se părea că supraviețuirea ei, și mai ales a copilului, era un semn. Fusese hotărâtă să termine cu toate, dar acum era decisă să își accepte situația, să folosească interogatoriul, arestarea și procesul ca pe o ocazie să prezinte câteva adevăruri neplăcute – poliției, judecătorilor, opiniei publice. Nu o să se căiască, o să fie sfidătoare, o să arate lumii o oglindă și o să-i provoace pe toți s-o contrazică. Era clar că va fi condamnată pentru multiple infracțiuni, nu în ultimul rând incitare la comiterea unei crime, dar n-avea niciun rost să se eschiveze sau să nu vorbească direct – n-avea să ascundă nimic. Însă asta nu însemna că trebuie să-și petreacă restul zilelor în spatele gratiilor, plătind pentru onestitate.