Iar Mike a ridicat privirile, incapabil să ignore întrebarea cercetătoare a lui Graham. L-a privit în ochi și a clătinat încet din cap. Nu se simțea mai bine. De fapt, se simțea mai rău. Era reacția pe care o aștepta fostul polițist, dar tot i s-a părut că-l lovește ca un pumn în plex.

— Ce pierdere, ce pierdere…, a repetat el, vizibil supărat.

Era mai mult decât putea suporta Mike; a întins mâna spre prietenul lui.

— Îmi pare rău, Graham. Îmi pare foarte rău.

— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare, a răspuns Graham tăios. Ci lui Rachel. Și lui Alison. Ele te iubesc, au nevoie de tine. Cum o să facă față?

— Te rog, Graham, nu răsuci cuțitul…

Graham s-a uitat la el întristat, pustiit. Mike era conștient că mai are și altele de spus, dar cum să explice nebunia temporară care-l cuprinsese?

— Nu… nu credeam că e om, a mormăit în cele din urmă. Credeam că e un animal, un monstru. Și era crudă, violentă, sadică… dar era și capabilă de dragoste, de dragoste adevărată. Mi-am petrecut ultimii zece ani urând-o, trăindu-mi ura… și pentru ce?

Apelul lui disperat n-a primit niciun răspuns, deși își dădea seama din expresia prietenului său că nu-l judeca; pe chipul lui nu se citeau decât durere și regret.

Ceea ce-l făcea pe Mike să se simtă și mai rău; s-ar fi bucurat dacă Graham l-ar fi făcut cu ou și cu oțet, ar fi sărit cu gura pe el pentru prostia și brutalitatea de care dăduse dovadă, însă fostul polițist era un om mai înțelept, mai bun decât el. Așa că n-a făcut decât să se ridice și să-i întindă mâna lui Mike.

Atunci hai să mergem, să terminăm cu asta.

133.

Era momentul să încheie. Să închidă cazul. Dar făptașul le tot scăpa.

— A fost găsit pe trotuar, se pare că lângă casa lui Jack Walker, a raportat pe nerăsuflate detectivul-agent Reeves. E clar telefonul lui Campbell, pare că l-a aruncat. I-am cerut polițistului să-l aducă acum.

— Cineva trebuie s-o fi anunțat, a răspuns enervată Chandra. A aflat cumva că

voiam să vorbim cu ea. Nu există niciun alt motiv să arunce telefonul.

— Oricum, o să se dea la fund acum, a fost de acord Reeves. Fie o să se ascundă, fie o să încerce să fugă.

— Pariez pe-a doua variantă. N-are un partener sau familie, și nici prea mulți prieteni, cine s-o ascundă? Trebuie să vorbim cu Departamentul local de Investigații Criminale – să le spunem ce s-a întâmplat, să le spunem că Jack Walker a dispărut, că e posibil să fi fost răpit, și că trebuie să se ducă imediat în Tottenham Hale. Prioritatea noastră e s-o găsim pe Olivia Campbell.

Reeves a plecat grăbită să transmită instrucțiunile, iar Chandra s-a dus la detectivul-sergent Buckland.

— Vreo urmă de Campbell la Heathrow, Gatwick, Luton?

— Nimic încă. Avem oameni la King’s Cross, Euston, Liverpool Street, Paddington, dar n-au văzut nici urmă de ea.

— Și șoselele? Știm că are mașină, a plecat cu ea dimineață. Ceva de la sistemul de recunoaștere a numerelor de înmatriculare sau de la camerele de trafic?

— Nimic încă, dar sincer să fiu, nu știm unde să ne uităm, ar fi putut să plece oriunde…

— Mda, dar dacă e deșteaptă, o să încerce să iasă din țară. Ceea ce mă face să

mă gândesc că o să se îndrepte spre porturile de feriboturi, deci asta înseamnă

M3 sau A3, după cum se hotărăște pentru Southampton sau Portsmouth…

Buckland scria furios pe tastatură, dar a clătinat din cap dezamăgit.

— Sau o să încerce tunelul, via M20.

— Tocmai am încercat.

— Mai încearcă o dată.

Fără tragere de inimă, Buckland s-a conformat, apoi s-a îndreptat pe scaun când i-a apărut ceva pe monitor.

— Un Vauxhall Corsa, LK14 TFV, înregistrat pe numele Olivia Campbell, localizat lângă intersecția 3 de pe M20 acum trei minute, a spus el pe nerăsuflate.

— În ce direcție se îndreaptă?

— Spre Folkestone.

— Asta e, a răspuns Chandra, simțind valul de adrenalină. Anunță!

Buckland s-a grăbit să se conformeze și și-a luat stângaci telefonul, în timp ce Chandra adăuga:

— Am prins-o.

134.

Olivia stătea cu ochii la drum, apăsând accelerația până la podea și gonind mașinile din cale. Știa că riscă să atragă atenția conducând atât de agresiv, dar nu prea avea de ales. Habar n-avea cât de serios o va căuta poliția, cât de convinși erau de vinovăția ei, însă știa că acum cea mai sigură variantă era să plece din țară cât de repede putea. Avea la ea pașaportul, 200 de lire cash și câteva carduri.

Nu era mult, dar avea să fie suficient deocamdată și să-i asigure timpul necesar să găsească un loc unde să se ascundă în Franța sau Spania. Era un plan disperat și putea să-i asigure doar traiul de pe-o zi pe alta, dar asta era situația. Acum era vorba despre supraviețuire.

Nu așa avusese de gând să se desfășoare lucrurile. Probabil că fusese fantezist să creadă că ar putea să scape, nu era un infractor înrăit, dar totul mersese conform planului. Willis își primise pedeapsa cuvenită, deși cu mare întârziere, ca și Baynes, ambii pierind într-un fel care ei i se părea întru totul potrivit. Jack Walker culegea chiar acum roadele crimei lui, în timp ce Janet Slater era în spital cu arsuri grave, iar viața ei era făcută fărâme. Singurul semn de întrebare era legat de Courtney Turner, dar cum Mike Burnham clar nu luase legătura cu poliția după ce-i trimisese acum trei zile informațiile confidențiale, era convinsă că se ocupa și el, așa cum și crezuse că o să facă. Burnham, care apărea des în presă

plângându-se de sentința prea ușoară primită de Turner, i se păruse întotdeauna un butoi de pulbere care stă să explodeze. A zâmbit când a trecut de intersecția 6 către Maidstone, orașul lui Burnham, făcându-i semn din cap ultimului dintre călăii ei sub acoperire.

Doar la sfârșit o luaseră lucrurile razna. Se imagina scăpând basma curată, în timp ce Firth demisiona, Christopher îi prelua funcția, iar Guy Chambers plătea oalele sparte. Arestarea și dizgrația lui i-ar fi rămas pe conștiință, pentru că odată

ținuse la gură-spartă ăsta spilcuit, dar într-o oarecare măsură și-o făcuse cu mâna lui, cu opiniile lui emfatice și atitudinea nechibzuită. În plus, când a apărut ocazia să-i facă o înscenare, îi fusese pur și simplu imposibil s-o rateze. Odată ce se rezolvau toate, odată ce demisiona, poate Christopher avea s-o ierte cu timpul, dându-și seama că era mai bine să întemeieze o nouă familie cu o femeie care-l iubea cu adevărat decât să petreacă singur Crăciun după Crăciun. Bineînțeles, era imposibil de știut, dar acum nu mai conta.

Ciudat cum te dezamăgește viața. Olivia încercase întotdeauna să facă numai ce trebuie, să fie ce se aștepta lumea să fie. Sârguincioasă, conștiincioasă și ascultătoare când era mică; optimistă, idealistă și pasionată în tinerețe; dedicată, hotărâtă și ingenioasă ca profesionistă, și totuși, care fusese răsplata ei?

Bagatelizată și neglijată de o mamă care-și dorise un băiat, sedusă de un mincinos fermecător care voia să fie și cu degetele unse, și cu slănina în pod, trădată de cei pe care crezuse că se poate baza. Chiar și când se luptase să facă ce trebuia, cerând ca Willis să fie trimis la închisoare, se alesese doar cu resentimente, neîncredere și un regres în carieră. La început, fusese surprinsă, șocată să învețe lecția dureroasă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar cu timpul începuse să vadă logica. Ea fusese anomalia, nu restul lumii. Știau toți că poți încălca regulile după bunul-plac, fără să fii sancționat sau să suporți consecințele, dovedind în mod repetat maxima potrivit căreia băieții buni ajung pe ultimul loc.

Ăsta era rezultatul educației ei în Serviciul de Probațiune al Majestății Sale.

Olivia gonea, depășind în viteză intersecțiile. Se apropia de Folkestone și, odată ajunsă acolo, avea să i se deschidă o perspectivă cu totul nouă. Avea să

ajungă pe continent, să stea cu capul la fund câteva luni, apoi să reapară într-un nou oraș, cu o nouă identitate. Ironia sorții, ideea i se părea foarte plăcută acum, ținând cont de ultimele evenimente. Avea să fie bomboana de pe colivă și o să se bucure din plin de ea.

Încă se mai gândea la viitoarele ei planuri și-și zâmbea, când a observat ceva.