Ca la un semn, a început să-i sune telefonul, melodia electronică enervantă
răsunând în magazin. L-a scos și a răspuns repede, întrerupând sunetul.
— Mike Burnham.
— Eu sunt.
Tipic pentru Alison. Direct la subiect.
— Alison, chiar nu-i un moment potrivit. Sunt în mijlocul…
— Cum adică nu-i un moment potrivit? Ar fi trebuit să fii aici.
— Ce?
— Ah, te rog, Mike. Nu-mi spune că ai uitat!
Mike s-a încordat și și-a scotocit memoria, dar nu și-a adus aminte nimic. Ce voia să zică?
— Ar fi trebuit s-o iei pe Rachel diseară. Am stabilit acum câteva săptămâni, e petrecerea de Crăciun de la mine de la serviciu.
Un junghi de vinovăție acum, când s-a arătat o amintire vagă.
— Am chemat un taxi. Ce dracu’ ar trebui să fac?
— Nu poate să aibă Dave grijă de ea? a reacționat Mike iritat. Parcă era
„tăticul” model.
— Întâmplător, vine și el.
— Te dai mare cu băiatul nou, nu?
— Nu mai fi așa de infantil. Când poți să ajungi?
O clipă de ezitare. Mike știa că greșise, știa că ar trebui să dea o mână de ajutor, dar cum ar fi putut?
— Îmi pare rău, Alison, trebuie să închid.
A întrerupt convorbirea și a închis rapid telefonul. Știa că Alison o s-o ia razna și o să-i lase mesaje, o să-l facă în toate felurile, dar nu-și permitea să se lase distras, nu-și putea lăsa atenția să devieze nicio secundă. S-a oprit în capătul culoarului și s-a aplecat să ia un ciocan de dulgherie, cu vârf spintecat, pe care l-a cântărit gânditor în mână. Mulțumit, l-a pus în cărucior, lângă drujbă și sacii de gunoi, apoi a plecat, îndreptându-se grăbit spre casa de marcat.
104.
Sam nu și-a șters zâmbetul de pe chip decât după ce a plecat taică-su. Paul și Sandra se străduiseră din răsputeri să-l înveselească, iar el încercase din greu să-și arate recunoștința. În realitate optimismul lor nemilos i se părea grețos, iar criticile permanente la adresa maică-sii, greu de înghițit. Da, o merita, dar nerăbdarea cu care încercau să producă o ruptură între ea și Sam îi lăsa un gust amar.
Obosit de picătura lor chinezească de acuzații, încercase să profite de ocazie și se oferise să se ducă el să ia o comandă de mâncare, până când Paul pusese piciorul în prag, insistând că era mult prea periculos. Se încăpățânase să meargă
el, iar Sandra se hotărâse rapid să vină și ea, clar stânjenită de ideea de a face
conversație politicoasă cu Sam. Băiatul nu se supărase deloc, în parte pentru că
Sandra i se părea nesărată, dar în principal pentru că voia să fie singur.
Avea senzația că abia dacă atinsese pământul cu picioarele de ieri-dimineață.
Părea că abia acum cinci minute a venit maică-sa să-l ia de la școală, și totuși de-atunci suferise șocuri urâte și surprize neplăcute cât pentru o viață. Nu mai era aceeași persoană, nu mai erau aceeași familie, toată lumea lui părea să se fi înclinat pe axa ei, și totuși nu avusese timp să înțeleagă sau măcar să înceapă să-și dea seama ce simte. De-atunci, nu făcuse decât să reacționeze la evenimente
– ascultase mărturisirea maică-sii, descoperise adevărul despre perioada aceea cumplită, se înfuriase pe ea, fugise la taică-su – și încă nu știa ce însemnau toate astea. Oare maică-sa era în siguranță? O s-o mai vadă vreodată? Putea găsi resurse s-o ierte? Și dacă nu, ăsta era viitorul lui, să stea într-un sat ciudat, cu o mamă vitregă pe care abia dacă o cunoștea? Sau era doar ceva temporar? O să
fie nevoit să se mute din nou, să-și schimbe numele, povestea, trecutul?
Se simțea amețit, copleșit de toată experiența asta. Ce voia cu adevărat era să
fugă înapoi în Reading, să se ghemuiască cu Gavin și să plângă până nu mai poate.
Dar n-avea nicio perspectivă s-o facă, cel puțin nu câtă vreme existau oameni care-i vânau, în care ardea dorința de răzbunare. Probabil că putea spera cel mult la puțină singurătate, o clipă în care să-și regăsească un fel de calm. S-a dus în living și a luat telecomanda. O emisiune stupidă l-ar putea distrage de la situația lui, câtă vreme evita canalele de știri. Poate că ar fi de ajutor și o bere. Da, de asta avea nevoie, ceva rece și tare, care să facă lucrurile un pic mai puțin neplăcute.
A pornit televizorul și a aruncat telecomanda pe canapea, după care s-a îndreptat către bucătărie. N-a zăbovit, pentru că-l împingea gândul la o bere rece, însă, când a intrat în încăperea întunecoasă, s-a oprit. Ceva era în neregulă. La început, nu și-a dat seama ce anume, dar știa pur și simplu că în spațiul întunecat e ceva care-l alarma. Apoi și-a dat seama ce. Era frig. Sandra era friguroasă, așa că toată casa era bine încălzită, mai ales bucătăria din spate, unde-și petrecea o bună parte din timp. Însă acum era rece și, când a aruncat o privire în cealaltă
parte, a înțeles și de ce. Ușa din spate era întredeschisă și se mișca ușor în vânt.
S-a încordat imediat, știind că o auzise pe Sandra închizând-o câteva minute mai devreme, după ce dusese gunoiul. Dar dacă n-au deschis-o Paul sau Sandra, atunci cine…?
S-a răsucit și a luat-o grăbit spre sufragerie, dar când a ajuns în prag, a auzit o voce în spatele lui.
— Sam, eu sunt.
A încremenit, nevenindu-i să-și creadă urechilor. S-a întors încet, nedumerit și speriat s-o vadă pe maică-sa apărând din umbră, nepieptănată, murdară și udă.
