Privind în oglinda retrovizoare, zâmbetul i-a pierit când a zărit luminile albastre intermitente în urma ei. A menținut viteza și a reușit să identifice patru mașini care goneau pe M20 către ea. A străbătut-o un fior de teamă și, revenind cu ochii la drum, a apăsat accelerația până la capăt. Mașina a țâșnit înainte, trăgând din greu și îndepărtând-o de pericol. În miezul zilei traficul nu era aglomerat, astfel că înainta susținut, trecând de pe o bandă pe alta, disperată să rămână înaintea urmăritorilor. A mai aruncat o privire în retrovizoare și a văzut alarmată că

mașinile de poliție se apropiau; a început să se uite în jur după o bretea, o bifurcație, orice i-ar permite să iasă de pe autostradă și să încerce să scape pe drumuri izolate de tară de mașinile care-o urmăreau. Și de data asta a fost dezamăgită, pentru că nu mai era nicio bifurcație până la Folkestone. Și atunci?

Trebuia să ajungă în port și să se ascundă cât de bine putea acolo, până își făcea alt plan. Nu era nici pe departe situația ideală, dar era singura variantă.

Totuși, chiar în timp ce se gândea la asta, ultimele ei speranțe au fost spulberate. Mașinile din fața ei încetineau, iar acum și-a dat seama de ce. În față

era o barieră a poliției, care se întindea pe toată lățimea autostrăzii. Pe carosabil fuseseră instalate baraje cu țepi care spărgeau cauciucurile, iar dincolo de ele se

afla un grup de mașini de poliție. În jurul ei, șoferii aprindeau avariile, iar luminile portocalii intermitente trâmbițau pericolul din față.

Mașinile de urmărire se apropiau, iar capcana se închidea încet-încet. Și acum?

Putea să renunțe, să se predea aici și acum. Putea să oprească mașina, să o ia pe acostament și să vadă dacă poate scăpa pe jos. Dar tentativa de evadare ar fi și nesăbuită, și de scurtă durată, concluzie întărită și de huruitul elicopterului poliției care zbura deasupra. Ceea ce-i lăsa o singură opțiune. Nu era ce-și dorise, nu era nici corect, dar era tot cei mai rămăsese și, într-un fel, era foarte potrivit.

Era în multe feluri, dar nu și lașă.

Mașinile de urmărire erau aproape de bara ei din spate, deci nu mai avea mult timp. Corsa gonea în continuare spre barieră, dar Olivia a apăsat acum accelerația până la podea, privind lacomă cum vitezometrul ajungea la 160 de kilometri pe oră. Aproape imediat, cauciucurile au ajuns pe banda cu țepi și au explodat în același timp, iar mașina a scăpat de sub control, înaintând cu o viteză amețitoare.

Olivia a închis ochii, a tras aer în piept și și-a țipat triumful, în timp ce mașinuța ei a intrat în vehiculele staționate cu un trosnet înfricoșător.

Ziua a șasea

135.

Stratul de gheață de pe jos era gros și iarba ceda sub tălpile ei cu un trosnet plăcut. Ellen Townsend era bine dispusă în dimineața asta, optimistă și veselă.

Cadourile fuseseră desfăcute, curcanul era în cuptor, familia se afla în jurul ei și, pe deasupra, era cea mai frumoasă dimineață de Crăciun de care avusese parte vreodată. Cerul era albastru, soarele strălucea, și totuși gheața era groasă și alburie. Nu putea spera la o priveliște mai sărbătorească, iar Ellen se bucura cât se poate de tare că e în viață.

Ca de obicei, dimineața fusese agitată și încordată, dar lucrurile se liniștiseră

după ce familia ieșise la tradiționala plimbare de dimineață. Max, cățelul ei border collie, era categoric mai fericit când țopăia prin pădure decât când era închis în casă, iar ea i-a aruncat din nou mingea, privindu-l fericită cum dă fuga în tufișuri. A dispărut curând, ceea ce n-a îngrijorat-o pe Ellen. Putea fi gălăgios și prea prietenos uneori, însă cum ea alegea întotdeauna locuri izolate pentru plimbările în familie, era convinsă că n-o să deranjeze pe nimeni.

Ellen a mers mai departe, inspirând aerul rece de iarnă și ascultând vorbăria lui Gerry și a celorlalți. Era liniște, cu excepția discuției lor vesele, ceea ce însemna că-i putea auzi clar și a tras cu urechea. Ea și Gerry se bucurau întotdeauna când veneau fetele, deși sigur că dinamica era diferită acum, când aveau amândouă

iubiți. Diferită și, într-un fel, mai bună, și-a zis ea. Îi plăcea compania, îi plăcea să

gătească pentru multă lume, iar Gerry părea să se bucure de apariția altor bărbați în grup, ceea ce era un bonus. Multă lume era mult mai puțin norocoasă decât ei, iar Ellen își aducea întotdeauna aminte să le trimită și celor mai nefericiți un gând bun în dimineața de Crăciun, însă tot nu-și putea nega propria mulțumire, chiar entuziasmul. Azi avea să fie o zi bună.

Ceilalți o ajungeau din urmă, așa că a încetinit, observând acum că Max nu se întorsese. Nedumerită, l-a strigat, însă n-a primit niciun răspuns. I-a lăsat pe ceilalți s-o depășească și a pornit după el, strigându-l din nou și fluierându-l de două ori. De obicei, era de-ajuns, pentru că în mintea lui Max fluieratul era strâns legat de recompense. Dar tot nici urmă de el.

Oftând, Ellen și-a croit drum prin frunzișul des. Era mai degrabă intrigată decât alarmată, pentru că Max mai pleca uneori, după care reapărea pe neașteptate, sărind din tufișuri spre ea. Însă când a dat deoparte tufișurile pline de spini, a

auzit ceva care i-a dat un fior de neliniște. Un scâncet. Un scâncet încetișor, ascuțit.

Oare se rănise? Își prinsese piciorul în vreo vizuină de iepure? Se încurcase în măceși? A grăbit pasul și a pornit în direcția din care venea zgomotul, trecând printre doi stejari imenși și ajungând într-o poieniță. Imediat, s-a oprit. Max părea nevătămat, dar era clar agitat, scâncind în timp ce se învârtea în jurul unui bărbat care zăcea cu fața în jos pe pământul înghețat.

Ellen a ezitat, dintr-odată speriată. Cine era bărbatul? Un bețiv? Un vagabond?

Dacă Max îl trezea și se ridica brusc, furios și ostil? S-a întors să plece, să-l cheme pe Gerry, dar apoi a observat că bărbatul nu se mișca. De fapt, rămânea încremenit, în ciuda zgomotului tot mai mare pe care-l făcea Max, aproape ca și cum…

Neliniștită, Ellen a făcut un pas, apoi încă unul. Și atunci a văzut. Sânge. O

grămadă de sânge, închegat într-o baltă mică în jurul bărbatului nemișcat. Oare căzuse? Se rănise? Dacă da, de când era aici? Ieri fusese foarte frig și nu-i dădea prea multe șanse dacă-și petrecuse noaptea aici.

— Gerry, vino repede!

Strigătul ei a răsunat prin pădure, provocând un răspuns imediat, apoi s-au auzit pași grăbiți spre ea. Încurajată, a mai făcut un pas în față.

— Alo?

Bărbatul tot nu se mișca. Ellen era deja aproape de el și-i vedea hainele sfâșiate, treningul pătat de sânge și brațul drept rupt, care atârna inert din încheietura cotului. Și-a dus mâna la gură și a mai făcut un pas, astfel că a ajuns aproape lângă el. Știa că aproape sigur era mort, dar trebuia să încerce să-l ajute, să vadă dacă se mai putea face ceva.

A întins o mână tremurătoare, l-a tras de umăr și l-a întors. Trupul bărbatului s-a legănat, apoi s-a răsturnat pe spate, cu fața spre ea. În clipa aceea, Ellen a scos un urlet care a răsunat prin pădure. Nu se putea opri din țipat, oroarea din fața ei fiind insuportabilă. Bărbatul nu era doar mort, fusese distrus. Avea membrele zdrobite, pielea julită sălbatic, hainele zdrențuite și sfâșiate. Dar cel mai rău lucru era fața, care nu mai avea trăsături, nu avea niciun semn distinctiv, nu era decât o masă însângerată și se prăbușise spre interior.

Era o imagine despre care Ellen știa că o s-o hăituiască tot restul vieții, cea a unui tânăr atât de brutalizat, atât de profanat, încât nici mama lui nu l-ar mai fi putut recunoaște.

136.

Mike se uita la el nevenindu-i să creadă, incapabil să creadă ce auzea.

— Râzi de mine? a întrebat el bâlbâit, regăsindu-și în cele din urmă graiul.

— N-aș glumi despre așa ceva, l-a dojenit Graham Ellis. Mi-a spus chiar ofițerul care coordonează ancheta. Courtney Turner refuză să spună cine a atacat-o, zice că incidentul a fost din vina ei și contrazice pur și simplu tot ce le-ai spus tu.

— Dar poliția are dovezi – fotografiile făcute la secție, hainele mele cu sângele ei pe ele. Asta clar e suficient ca să formuleze acuzații, nu?

— Poate, dar dacă victima neagă că atacul a avut loc, ce șanse sunt să ajungă

la tribunal? a replicat convins fostul polițist. În plus, ca să fiu sincer, nu sunt sigur că există voință să se meargă mai departe, ținând cont de situație.

Mike l-a privit stupefiat.

— Nu mă înțelege greșit, a adăugat fostul polițist. Ce-ai făcut e cât se poate de greșit, dar toată lumea înțelege contextul, știe prin ce-ai trecut. Ia în considerare și că tu te-ai oprit, iar Courtney se va reface cu timpul.

— Cum se simte? a întrebat Mike șovăitor, zdrobit de vinovăție.

— Nu prea grozav, cum era de așteptat, a răspuns prudent Graham. A suferit niște intervenții stomatologice de urgență, are ambele brațe rupte și o să stea în spital câteva săptămâni, dar iubitul ei e prezent, ca și soră-sa. Are o rețea de sprijin suficient de solidă ca să treacă prin asta, deși atacul o să lase urme.

— Pentru amândoi, a spus Mike solemn.

Graham a încuviințat și a adăugat:

— Ai avut noroc să scapi, Mike. Courtney a hotărât să nu facă reclamație, te-a scutit de mulți ani după gratii, așa că acum e momentul să lași totul în urmă. Să

mergi mai departe și să te bucuri de noua ta viață cu Rachel, Alison, familia și prietenii tăi. Știu că te-ai învinovățit pentru moartea Jessicăi, dar n-a fost decât vina lui Courtney și Kaylee. Courtney știe și de-asta ți-a arătat îndurare. Însă

trebuie să fie finalul, Mike, trebuie să fie un nou început pentru tine.