pe ecran. Înfățișa o femeie înaltă cu o haină de iarnă umflată, stând lângă un Vauxhall Corsa care părea să aibă o chitanță de amendă de parcare pe parbriz.

— Ar putea fi mașina ei, deși nu văd numărul de înmatriculare. Poți să mărești un pic?

Chandra s-a conformat, văzând cum Parkes să dezumflat când a recunoscut-o.

— Da, ea e. Eu i-am cumpărat haina aia. Îmi aduc aminte că i-a plăcut cureaua.

— OK, și cealaltă? Mai uită-te o dată…

A deschis o altă captură de imagine de pe o cameră de supraveghere.

— Asta a fost făcută acum două zile, în Pimlico, la o aruncătură de băț de piața unde credem că a plantat telefonul mobil ca să încerce să-l incrimineze pe Guy Chambers. Ea e?

Parkes s-a aplecat, cercetând cu atenție imaginea. Femeia arăta altfel, cu părul ridicat, o geacă matlasată, pantofi sport, avea o țigară în mână, cu totul diferită

de profesionista de oraș sofisticată din imaginea de dinainte. Însă Chandra l-a văzut din nou reacționând cu consternare.

— Da, ea e. Adică, evident că e îmbrăcată foarte diferit aici, dar îți dai seama că aprinde țigară de la țigară. Are obiceiul ăsta neplăcut.

Vorbise cu ranchiună, cu un aer de cunoscător, ca și cum asta ar fi sugerat în vreun fel o inimă neagră.

— Ești sigur? l-a întrebat Chandra.

— Da, a răspuns Parkes încet.

— Bun. În regulă. Detectiv-agent Cooke, oprește pe toată lumea din ce face, principala prioritate acum este s-o localizăm pe Olivia Campbell.

— Nici urmă de ea sau de Jack Walker la casa din Tottenham Hale, mă tem.

— Trimite câțiva agenți la Petty France, să stea de vorbă cu colegii ei, cu oricine o cunoaște bine. Trimite poliției și descrierea ei – hai să scoatem în stradă cât mai multă lume. Cu puțin noroc, urmărirea mobilului o să ne dea o idee despre direcția în care-a luat-o și apoi poate că putem ajunge înaintea ei. Transmite și numărul de înmatriculare al mașinii, să vedem dacă o localizează camerele din trafic pe undeva…

Cooke a încuviințat hotărâtă și a plecat în grabă, chemându-și colegii.

Neliniștită, Chandra s-a întors către Parkes după ce au rămas singuri.

— Ce tip de acces ar fi avut Olivia Campbell la sistemul Delius? Ar fi putut citi fișierele cu acces limitat?

— Nu, e prea jos în ierarhie.

— Și atunci cum a aflat unde stau Baynes, Lawrence și Turner? Ce nume poartă? Putea să fi accesat fișierele de pe vreunul dintre echipamentele tale?

— Nu, nu pot fi citite decât din departament. N-ar fi putut să se logheze, chiar dacă ar fi fost la computerul meu, pentru că ar fi lăsat urme.

— Și atunci, cum?

Parkes a părut brusc demoralizat, coborând privirea în podea, iar Chandra și-a obținut răspunsul dorit.

— I-ai spus tu unde erau?

— Nu. Adică nu așa cum crezi… am… noi… discutam de multe ori despre cazuri când eram singuri. Aveam nevoie de cineva cu care să stau de vorbă. Și presupun că… în timp, și-ar fi putut face o idee despre locul unde stau, cine-i monitorizează, chiar și cum li se spune…

— Deci toate astea, a izbucnit Chandra, din cauza unor bârfe de așternut?

— Te rog, crede-mă, nu m-am gândit niciodată că o să folosească așa informațiile alea. Eram doar doi colegi care stăteau de vorbă, atâta tot…

Vocea i s-a stins; părea zdrobit, rușinat, în timp ce Chandra îl privea șocată.

— Sper că a meritat, a replicat ea mușcător. Pentru că lipsa ta de profesionalism și indiscreția au dus la pierderea de vieți. Poate că Olivia Campbell e responsabilă de crimele astea, dar să nu-ți faci iluzii, domnule Parkes…

Christopher a ridicat privirea spre ea, alb ca varul.

— Ai mâinile pătate de sânge.

130.

Se terminase. Neajutorată, distrusă, Courtney Turner zăcea ghemuită, scuipând sânge pe pământul înghețat. Mike visa de mult la clipa aceasta și acum venise. Nu mai rămânea decât să termine treaba.

Victima lui opusese puțină rezistență, știind că nu se poate pune cu atacatorul.

Oare voia să fie pedepsită? Știa, în adâncul sufletului, că ăsta era prețul pentru ticăloșia ei? Pentru Mike oricum n-avea importanță, ea se predase, iar el avea să

profite. Mulți ar fi fost tentați s-o termine brutal și rapid, însă el se hotărâse să

nu se grăbească, pentru că amintirea chinului prelungit al Jessicăi era adânc întipărită în mintea lui. Aproape o oră, a folosit bocancii, pumnii și ciocanul ca să

lovească fiecare bucățică din trupul animalului ăstuia jalnic, spărgând dinți, rupând oase și sfâșiind piele. Urlase de plăcere și triumf la fiecare lovitură, știind că fiecare dintre ele este o dulce răzbunare pentru fetița lui iubită. Anii de suferință, frustrare și furie păreau să dispară, ca și cum tot chinul se adunase pentru acest moment. Asta era. Asta era dreptatea. O reglare de conturi. Iar Mike se bucura din plin de ea.

Courtney încetase să mai urle de ceva vreme, durerea ei secase. Era dincolo de suferință, într-un loc unde abia mai simțea loviturile. Trupul ei era distrus, fața era un dezastru însângerat și plin de fracturi. Își pierdea și-și recăpăta cunoștința, uneori era alertă și se ferea, alteori leșina grămadă, copleșită de durere. Atunci, Mike trebuia s-o tragă de guler și s-o plesnească peste obraji că se trezească. Apoi se punea din nou pe treabă, atacând nemilos și sălbatic, în timp ce ea era la pământ. Însă până și el începea să obosească, avea brațele ostenite, fața plină de sânge și abia mai respira. Își revărsase tot amarul, toată furia în bătaia violentă, căutând catharsisul, dar furtuna se potolise. Temându-se de extenuare, îngrozit că n-o să fie în stare să-și ducă la bun sfârșit răzbunarea, s-a adunat și s-a pregătit pentru actul final.

— Ei bine, Courtney, asta a fost, a spus răgușit, strângând ciocanul în mână.

Ne-am distrat, dar spectacolul s-a terminat.

A prins-o de păr și a ridicat-o în genunchi. Iar ea a rămas așa, cu capul în jos, privindu-i ghetele împroșcate de sânge, așteptând lovitura de grație.

— Vrei să-mi spui ceva? Ultimele cuvinte?

Courtney n-a reacționat, nu s-a mișcat, așteptând răbdătoare sfârșitul. Mike a strâns ciocanul în mână, simțind adrenalina în vene.

— Atunci hai s-o facem. Dar să știi ceva. Nu e pentru mine. E pentru Jessica.

În timp ce vorbea, Courtney a ridicat capul. Mike s-a pregătit, a ridicat ciocanul și și-a încordat brațul ca să lovească. Spre surprinderea lui, a ridicat și ea capul, întinzând disperată o mână spre el, cerând îndurare. Mike a scuturat furios din cap și a strâns și mai tare ciocanul – nu putea exista îndurare pentru cineva ca ea.

Femeia dădea în continuare din mână spre el, fluturând-o sălbatic în aer și gemând încet. Ce credea c-o să facă? Că o să renunțe acum, chiar în clipa triumfului? A tras adânc aer în piept, a ales un punct de pe fruntea ei și a țintit.

Dar atunci a auzit. O șoaptă blândă.

— Jailan.