Chandra l-a privit pe adjunctul ei mișcându-se greoi prin centrul de comandă, iritată de lipsa lui de grabă și de inițiativă. Dacă făptașul, sursa acestor scurgeri de informații, avea de gând să termine treaba, atunci familiile Burnham și Armstrong, rudele lui Billy, victima lui Kyle Peters, erau următorii potențiali destinatari ai informațiilor confidențiale. Agenta Cooke luase deja legătura cu familia Armstrong, care se străduise s-o asigure că nu primise niciun fel de mesaj nesolicitat. Și Alison Burnham la fel, dar fostul ei soț, Mike, era de negăsit, ceea ce o îngrijora pe Chandra, mai ales acum, când aflase că fusese concediat pe neașteptate. Ce se petrecea? Era și el atras în acest vârtej de vărsare de sânge?
S-a întors spre biroul ei, absorbită de gânduri. Când a intrat, privirea i-a căzut pe teancul de dosare de pe masă. Abia ajunseseră, prin curierat securizat, de la sediul central din Petty France al Serviciului de Probațiune și conțineau dosarele de personal ale tuturor celor implicați în monitorizarea și supravegherea celor mai cunoscuți infractori. S-a apropiat de ele și a luat de deasupra dosarul lui Isaac Green, văzându-l imediat dedesubt pe cel al lui Christopher Parkes. Să înceapă
acum cu ei? Sau să aștepte până știa mai multe despre Guy Chambers? Însă
hotărârea a fost luată în locul ei de detectivul-agent Drummond, care a bătut la ușă și a intrat.
— Tocmai am primit vești de la tehnicieni, șefa. Telefonul pe care l-ai găsit e sigur cel de pe care a fost trimis mesajul despre Emily Lawrence la Justiția Nu Doarme Niciodată.
Chandra a simțit triumful. Știuseră după numărul de serie că Samsungul Galaxy fusese folosit pentru a le transmite familiilor îndurerate identitatea și adresa foștilor condamnați. Acum puteau face explicit legătura dintre telefon și grupul Justiția Nu Doarme Niciodată.
— Cât de siguri suntem?
— Absolut siguri. Fotografia a fost ștearsă de pe dispozitiv, dar tehnicienilor nu le-a fost greu s-o recupereze.
Chandra a simțit cum i se relaxează tot corpul.
— OK, rețineți-l imediat pe Chambers, a spus hotărât. Dar lăsați-l întâi să fiarbă
în celulă o noapte, să se înmoaie. Facem o încercare cu el mâine, la prima oră.
— Da, șefa.
Drummond plecase deja, chemându-l și pe detectivul-agent Meacher să vină
cu ea. Chandra a expirat prelung și încet, înăbușindu-și un zâmbet. Ancheta asta fusese foarte complicată, foarte încurcată, foarte descurajantă, dar acum simțea
că în sfârșit au ocazia s-o încheie, să pună capăt acestui ciclu sumbru de violență
și răzbunare.
102.
Era momentul să fugă.
Grăbind pasul prin aglomerație, Ian Blackwell era atent la tot și la toți, convins acum că fiecare străin care trece pe lângă el reprezintă un pericol. De la întâlnirea neplăcută cu Guy Chambers, fostul polițist fusese agitat, nesigur dacă să ignore ultimatumul parlamentarului sau să-i urmeze sfatul și să fugă. Blackwell era hotărât să nu se lase intimidat să plece din capitală, mai ales nu de un șarpe ca Chambers, și totuși nu se punea problema că se strângea lațul. Poliția din zona Greater Manchester vizitase mai multe proprietăți din orașul lui natal, căutându-l și punând întrebări familiei și prietenilor și știa de la o sursă loială din Poliția Metropolitană că semnalmentele sale fuseseră trimise tuturor secțiilor din Londra. Dar dacă fugind atrăgea mai tare atenția? N-avea acces la nicio mașină, iar acum nici nu putea închiria vreuna, deci trebuia să se ducă într-o gară sau autogară. Și dacă-l așteptau acolo?
Apoi a auzit știrea despre arestarea lui Chambers. De data asta, n-a ezitat, deja alarmat. Cine știe ce-ar putea spune Chambers odată ce-l duceau în sala de interogatoriu? Ce baliverne ar putea născoci? Blackwell avea puțin timp la dispoziție și trebuia să profite de el. Avea să se ducă la Glasgow, să-și viziteze un vechi amic care o să-l găzduiască o zi sau două, dându-i timpul necesar să se gândească.
Strângând în mână biletul, Ian Blackwell a traversat King’s Cross spre peronul 14. Trenul spre Glasgow pleca în cinci minute și, dacă se putea urca, era sigur că
o să fie în siguranță. A mers grăbit, cu pași care păreau tot mai mari, străduindu-se să ajungă pe peron cât de repede putea. Vedea chipuri venind spre el, simțea trupuri frecându-se de el în gara aglomerată înainte de Crăciun. Oare i se părea lui sau lumea se uita la el, îi observa trăsăturile? Și-a coborât privirea și a mers mai departe, grăbind și mai mult pasul, dar aproape imediat s-a lovit de un alt călător și s-a împleticit într-o parte.
— Uită-te pe unde mergi, amice…
Blackwell n-a răspuns, a ridicat mâna în semn de scuze și a pornit mai departe.
A trecut de peronul 11, apoi 12… aproape ajunsese. Cu un oftat de ușurare, a văzut bariera de la peronul 14 și dincolo de ea trenul pregătit și așteptând. Și-a introdus biletul în aparat, a trecut de barieră și a pornit într-o alergare ușoară. În
spatele lui, a auzit bariera deschizându-se din nou, dar n-a băgat în seamă
zdrăngănitul, aflat aproape de mântuire acum.
— Scuză-mă!
Vocea era aproape în spatele lui, dar el a mers grăbit mai departe, îndreptându-se către ușa trenului.
— Ian Blackwell?
Fugarul a încremenit, apoi s-a întors, șocat până în măduva oaselor. Același
„călător” cu care se ciocnise mai devreme venea acum spre el.
Îmbrăcat în civil, avea în mână o legitimație a Poliției Metropolitane. Blackwell s-a răsucit, a lăsat geanta să cadă și a luat-o la fugă pe peron, însă abia dacă făcuse cinci metri când doi polițiști de la Transporturi au pornit în fugă spre el din celălalt capăt al peronului. Blackwell a avut doar o secundă să hotărască ce are de făcut mai departe – să se întoarcă și să-l placheze pe polițistul în civil, să sară în tren sau să se arunce pe linia liberă de alături –, iar ezitarea l-a costat. Polițistul în civil a ajuns rapid la el, l-a prins de haină, l-a întors și i-a lipit fața de peretele murdar al trenului.
Totul s-a terminat rapid. Marea misiune a lui Blackwell, viața lui secretă s-a destrămat într-o clipită. A fost prins și gata, acum trebuia să suporte consecințele.
O să-i aducă toate acuzațiile posibile – polițiștii în funcție nu urau nimic mai mult decât un coleg rebel –, dar o condamnare la închisoare era de neimaginat. Avea să fie un mort viu, criminalii condamnați o să stea la coadă să prindă o bucățică
din așa-zisul justițiar. Nu, dacă voia să supraviețuiască, trebuia să fie viclean, să
negocieze, să joace singura carte pe care o mai avea.
O să li-l dea pe Chambers.
103.
A trecut pe culoarul pustiu, cu capul în jos și privirea în podea. Știa unde merge, fusese de nenumărate ori în magazinul ăsta, iar acum era recunoscător pentru asta. Nu voia să zăbovească, să atragă inutil atenția asupra lui – voia doar să termine treaba și să plece cât mai repede.
