Și din nou.

— Jailan.

Și a înțeles. Nu se întindea spre el, încerca să ajungă la fata ei, care rămăsese în cărucior, mută, extenuată, dar trează.

— Jailan…

Neluând în seamă rugămintea ei, Mike s-a concentrat din nou, alegând punctul în care să lovească.

— Îmi pare rău, iubito. Mami te iubește…

Șoptise cuvintele încet, dar cu forță, vrând să ajungă la copilul ei, să-i simtă

iubirea, să fie cu fiica ei până în ultima clipă. Dar ce-i păsa lui Mike? El nu fusese cu Jessica în momentul în care murise ea. A luat-o pe Courtney de păr și a ridicat din nou ciocanul; era momentul să fie curajos, să fie îndrăzneț, să ducă lucrurile la capăt.

— Te iubesc, fetița mea dragă…

Și acum Mike a cedat brusc, urlându-și suferința și furia, și i-a dat drumul lui Courtney, care s-a prăbușit plângând. O parte din el era tentată să se arunce peste ea, s-o zdrobească până nu mai rămânea nimic… dar nu putea. Voia, voia din tot sufletul, dar acum, aflat în situația să ucidă o tânără mamă, era incapabil să-și împietrească inima suficient ca să termine treaba. O dezamăgise pe Jessica, știa, dar nu putea găsi puterea să le distrugă iubirea.

Urlându-și frustrarea, a aruncat ciocanul pe pământul tare și a plecat în grabă, cu lacrimile curgând pe obraji.

131.

Bâzâitul era insistent și deranjant, solicitându-i atenția. Enervată, Olivia a scos telefonul din buzunar, surprinsă să constate că o suna Isaac Green. Intrigată, a fost tentată să răspundă, dar să răzgândit. Abia ajunsese la mașină și trebuia să

se întoarcă imediat la sediu, ca să dea alarma despre dispariția „năucitoare” a lui Jack.

A deschis ușa, s-a așezat în Corsa ei veche și a pornit motorul, punând telefonul în suport. Imediat, a apărut pe ecran un mesaj de la Isaac. Curioasă, l-a deschis și a citit conținutul.

A venit poliția. Vor să stea de vorbă cu tine despre scurgeri. Cedracu’ se întâmplă?

Scurt și drăguț, dar ca o lovitură de ciocan. Olivia s-a uitat la mesaj fără să-i vină să creadă. Cum dracu’ au ajuns la ea? Chambers era încă în custodie și, în plus, fusese foarte atentă, foarte prudentă. Cum era posibil să fie ea în vizor?

A avut doar o fracțiune de secundă să ia o decizie. Putea să se întoarcă la sediu, să înfrunte situația, dar era imposibil din cauza coincidenței cu dispariția bruscă

a lui Jack în ziua când ajunseseră la ea. Ar fi fost un demers zadarnic, care nu se putea încheia decât cu arestarea ei.

— Mama mă-sii…, a blestemat ea, lovind în volan.

Nu așa avusese ea de gând să se termine, nu era finalul promis. Dar nu încăpea nicio îndoială că fusese descoperită, că Dabral era pe urmele ei. Și-a scos telefonul din suport, a deschis geamul și l-a aruncat, după care a băgat în viteză și a plecat grăbită. Nu asta își dorise, nu asta plănuise, dar nu mai avea de ales. Era momentul să fugă.

132.

Graham Ellis l-a privit șocat și îngrozit înainte să dea fuga să-l ajute.

— Doamne, Dumnezeule, Mike! Ești bine?

— E-n regulă, sunt bine.

— Dar ești plin de…

— Nu-i sângele meu.

Fostul inspector s-a oprit nedumerit. I-a trebuit o clipă, dar Mike a văzut în ochii prietenului lui cum înțelege. Cu glas încărcat de rușine, Mike a adăugat:

— Pot să intru, te rog?

Ofereau o imagine ciudată, așezați unul în fața celuilalt la masă. O făcuseră de multe ori, dar niciodată așa – Graham alb la față și șocat, Mike, peste măsură de extenuat și plin de sânge închegat. Graham insistase să nu atingă nimic, să nu curețe nimic; îl îndrumase spre un scaun și-i ordonase să stea nemișcat cât și-a adus el telefonul.

Îl ținea în mână, însă ezita să formeze numărul, privindu-l în schimb pe Mike cu o expresie de regret cumplit și dezamăgire crâncenă.

— Ai… ai omorât-o?

Nu rostise până acum numele lui Courtney, și n-o făcuse nici Mike, dar fostul polițist știa instinctiv ce se petrecuse, ca și cum s-ar fi temut dintotdeauna că la asta s-ar putea ajunge. Mike a clătinat din cap cu tristețe, brusc copleșit de un val de mâhnire și umilință. Se simțea mai mult decât îngrozitor că-l bănuise măcar pe vechiul lui prieten, că-i ignorase pe față sfaturile bine intenționate și comisese un act de o brutalitate de nedescris.

— Unde e?

— Groapa de gunoi Drayton Park, e fosta…

— Știu unde e, l-a întrerupt tăios Graham. E conștientă?

— Cred că da.

— Și copilul?

Mike își dădea seama, după expresia lui Graham, că abia îndrăznise să întrebe, așa că l-a liniștit repede.

— Tot acolo. Nevătămat.

Ușurat, Graham a dat din cap, s-a ridicat și a format 999, dând instrucțiuni pentru ambulanță. S-a întors cu spatele la Mike, vorbind încet la telefon, ca și cum ar fi vrut să-l ferească de consecințele îngrozitoare ale acțiunilor lui – o tânără mamă abia respirând, într-un loc înfiorător, abandonat –, după care a închis și s-a întors la masă. S-a așezat și l-a privit serios pe Mike.

— Trebuie să sun la poliție acum, Mike.

Mike a încuviințat, privind masa, prea rușinat să se uite măcar la prietenul lui.

— Cred că e mai bine să mergem împreună. Pot să explic contextul, să fac tot ce pot, dar n-ai cum să scapi. Ce ai făcut azi e de nedescris. Și o să fii pedepsit.

Ironia brutală l-a lovit în plin. Ani la rând, o disprețuise pe Courtney, infractoarea, sadica, criminala. Și acum avea să fie dus la secția de poliție, o să i se ia amprentele, o să fie fotografiat și în cele din urmă prezentat lumii drept un huligan brutal, nemilos.

— E vorba despre răpire, vătămare corporală gravă, probabil și tentativă de omor. E condamnare la închisoare.

În glasul lui se citea atâta suferință, că lui Mike i-au dat lacrimile. Se simțea cât se poate de rușinat, cuprins de o disperare neagră, dându-și seama acum de tot ce avea de pierdut.

— De ce, Mike? De ce ți-ai bătut joc de viața ta? Pentru ce?

Mike n-a răspuns, privindu-și mâinile, în timp ce pe obraz i se prelingea o lacrimă.

— Adică, te-a făcut să te simți mai bine? Ești mai fericit?