— A fost un chin încă de la început. Londra era prea aglomerată, prea scumpă, nu s-a simțit niciodată acasă aici. Îi era dor de Manchester, poți să crezi? În plus, munca era îngrozitoare. Prea multe cazuri, prea puțin timp, birocrație inutilă, supervizare minimă. S-a străduit, căci nu avem o finanțare corespunzătoare, pentru că toți consilierii de probațiune sunt mult subevaluați…

Dabral a ridicat mâna, întrerupându-i izbucnirea.

— Oricum, ne-am înțeles bine și îmi făcea confidențe. Așa a început relația noastră.

— Și, cât ați fost apropiați, și-a exprimat vreodată vreo nemulțumire față de serviciu?

— Tu ce crezi?

— Mai precis, a sugerat că infractorii nu sunt monitorizați corespunzător, că e posibil să recidiveze din cauza lipsei unei supravegheri atente?

— Da, de multe ori, însă toți ne plângem. N-ai fi om dacă nu te-ai plânge. Tot sistemul stă să se prăbușească.

— Cât de categoric exprima punctele astea de vedere?

— Cum adică? a întrebat Christopher prudent.

— Adică, îi denigra în prezența ta pe cei pe care-i monitoriza?

— Uneori.

— A sugerat că ar fi comis infracțiuni care rămâneau nedescoperite, că

încălcau condițiile eliberării, că își băteau joc de sistem?

— Da.

— Și care era reacția ei? Ce voia să facă?

— Nu putea face nimic. Voia să fie avertizați o parte dintre ei, dar ce rost avea?

Închisorile sunt pline, nu-i pot prelua. A cerut să-i fie luat unul dintre ei, dar cine avea capacitatea să-l ia?

— A sugerat vreodată că ar putea face singură dreptate? Le voia răul celor pe care-i monitoriza?

— Eu n-am auzit așa ceva, a răspuns el sincer. Dar era… era într-o situație proastă, bănuiesc. Pentru că maică-sii nu-i păsa de ea. Pentru că cei pe care-i monitoriza își băteau joc de ea. Pentru că șefii îi ignorau avertismentele…

— Și pentru că iubitul ei a lăsat-o însărcinată și apoi a părăsit-o.

Christopher n-a răspuns, amuțit de sentința ei. Să fi fost adevărat? Să fi fost și el o parte din problemă? A împins-o pe femeia asta sensibilă, chinuită, dincolo de limită? Să fi fost respingerea lui brutală ultima picătură? Părea imposibil, însă

prezentat așa, o respingere zdrobitoare după alta, devenea brusc logic.

128.

Mergea împleticit, împiedicându-se de rădăcini de copaci, agățându-se în tufișurile țepoase. Jack habar n-avea unde erau, habar n-avea încotro mergeau sau când se va sfârși chinul. Nu știa decât că răpitorii lui voiau sânge.

Se luptase cu dinții și cu ghearele în dubă, lovindu-i cu picioarele, zgâriindu-le fețele, împărțind pumni în toate părțile, dar erau trei contra unu. În scurt timp, era țintuit la podea, cu mâinile legate și o cârpă murdară îndesată în gură. Apoi duba s-a repezit înainte, iar el a fost ridicat cu duritate. Însă răgazul a fost scurt, pentru că s-a trezit cu un sac pus pe cap, iar unul dintre răpitori l-a lovit cu putere cu pumnul în stomac.

Următoarea jumătate de oră a fost năucitoare și înspăimântătoare. Jack a fost aruncat la nesfârșit de colo-colo, în timp ce duba accelera. Zăcea pe podeaua rece, icnind în căluș, încercând să respire, lipsa de oxigen și căldura din interiorul sacului aspru amețindu-l și slăbindu-l. Nu i-a venit nimeni în ajutor, n-a încercat nimeni să-l sprijine când se chinuia să se ridice în genunchi. Nu primea decât câte un șut din când în când, care-l trimitea înapoi pe podea, însoțit de discursuri insultătoare. Fiecare batjocură răutăcioasă, fiecare aluzie îi sporea teama din suflet. Accentele erau clar din Southend, ceea ce nu putea însemna decât un singur lucru. Rudele lui Billy Armstrong îl răpiseră și aveau să se răzbune.

În timp ce-l înjurau, delectându-se cu puterea lor, Jack s-a ghemuit pe podea, plângând pe înfundate. Nu crezuse că e posibil, crezuse că dintre toți, el va scăpa de acest val neașteptat de răzbunare, numai că Olivia îl trădase. Habar n-avea de

ce. Nici în cele mai negre momente nu-și imaginase că ea se va întoarce împotriva lui, însă acum nu mai încăpea nicio îndoială că Olivia complotase cu răpitorii și-l lăsase în voia sorții. Îi fierbea sângele în vine când se gândea cum îl certase, insinuând că era un pervers, o rușine pentru societate, dar îl și dărâma, lăsându-l fără nicio putere să lupte. Aranjase totul perfect, livrându-l direct în mâinile dușmanilor, iar acum avea să plătească.

Plângea înăbușit, pentru că nu voia să le mai ofere și alte satisfacții schingiuitorilor lui, rugându-se să moară aici, cu sacul ăsta pe cap, să se sufoce, să facă un atac de inimă, orice îl ajuta să evite durerea care știa că urmează. Ca de obicei, n-a existat nicio eliberare, nicio ușurare, și după vreo jumătate de oră

duba a frânat brusc. În câteva clipe, ușa s-a deschis și a fost smucit în picioare.

În cinci minute, erau în adâncul pădurii, departe de cărările bătute. Răpitorii îi scoseseră sacul de pe cap, ca să poată merge, iar el căuta cu disperare semne de viață, pe oricine care ar putea interveni să-l salveze, însă locul era bine ales. Erau singuri în pădurea deasă.

Cu fiecare minut, Jack era tot mai neliniștit. Bărbații mergeau în tăcere, buna lor dispoziție dispărând când au început să se concentreze asupra misiunii. Jack îi recunoștea pe unii dintre ei de la tribunal – șoferul era tatăl lui Billy, altul era un unchi. Toți aveau aceeași expresie sumbră, hotărâtă, plină de resentimente. Jack și-a lăsat capul în jos și a început să-și târâie picioarele, încercând să lungească

cât mai mult marșul forțat, dar erau atenți la trucurile lui și l-au luat pe sus, de abia mai ajungea să atingă pământul cu picioarele. Mintea a început să i se întoarcă în Southend, la Danny, la mama lui, la un cățeluș corcit pe care-l avusese în copilărie și pe care-l chema Chip. Se agăța de amintirile astea, căutând momente fericite, acele puține raze de soare de care avusese parte înainte de ziua aceea întunecată din octombrie. Însă erau greu de invocat și a fost smuls din reverie de tatăl lui Billy, care i-a pus mâna pe umăr și l-a împins în genunchi. L-a prins de bărbie și i-a ridicat capul, silindu-l să-l privească în ochi.

— Uită-te la chipul ăsta frumos, Kyle. Pentru că e ultimul lucru pe care o să-l mai vezi.

Jack a gemut și și-a strigat suferința, dar călușul i-a înăbușit durerea și țipetele.

Tatăl lui Billy s-a aplecat și i l-a smuls. Jack a icnit, a tras aer în piept, apoi s-a întors către atacator.

— Nu face asta. Știu că mă urăști, știu că am greșit. Dar, te rog, te implor, n-o face. N-am vrut niciodată să-i fac rău lui Billy, eram doar un copil prost…

Numele băiatului a părut să-l învrăjbească pe tată, care i-a îndesat supărat călușul înapoi în gură. Jack a continuat să țipe, să se zvârcolească, privindu-i rugător pe atacatori, dar n-a contat. Și-au scos calm toți patru hainele și și-au

suflecat mânecile, apoi s-au înarmat cu ciocane, o cheie și o bâtă de baseball. Jack putea să urle și să țipe, putea să se roage să fie cruțat, dar totul va fi în zadar. Aici nu exista îndurare.

129.

— Ea e?

— Nu știu, s-ar putea.

— Nu-i suficient. Asta e Olivia Campbell?

Chandra Dabral se încrunta la Christopher Parkes, care părea tot mai dezorientat. După ce-i ascultase mea culpa, îl târâse la Scotland Yard, în mijlocul centrului de comandă. Părea năucit și, sincer, și ea era la fel, pentru că acum, când aveau un suspect principal, indiciile veneau în număr mare și în ritm alert.

Încet-încet, începea să se contureze o imagine.

— Era în Reading pe 2 decembrie? a întrebat Parkes, agitat și nefericit.

— Absolut, a răspuns detectivul-agent Cooke. Urmărirea telefonului o plasează la Shepherd’s Bush, Oxford Circus și Reading și pe 2, și pe 5 decembrie, când a luat și o amendă de parcare.

— Pare Olivia, a mormăit sumbru.

— Deci? Ea e?

Chandra împungea cu degetul imaginea de pe camera de supraveghere aflată