— Chiar și așa, i-am verificat în amănunt deplasările și în mod special utilizarea telefonului. Urmărirea celulelor de telefonie sugerează că a fost la Shepherds, Bush, Oxford Circus și în centru, în Reading, în zilele respective.

— Nu, asta-i o nebunie prea mare. Trebuie să fie o coincidență.

— Nu cred în coincidențe și în plus are o legătură mai veche cu Mark Willis, a continuat Chandra cu convingere, făcând semn spre dosarul de personal al lui Campbell. Încă încercăm să punem lucrurile cap la cap, dar se pare că l-a monitorizat pe Willis imediat ce a fost eliberat din închisoare, când lucra în zona Greater Manchester. A fost consilierul lui de caz șase săptămâni, după care s-a îmbolnăvit brusc, chiar înainte să se transfere în sud.

— Nu mi-a spus nimic, a răspuns Chambers ezitant, brusc mult mai puțin sigur pe el. Ceea ce e ciudat, ținând cont de tot ce se întâmplă. Aș fi zis că Liv ar fi povestit așa ceva.

Părea încurcat de această dezvăluire, astfel că Chandra a profitat.

— Conform agendei tale, ai luat prânzul cu ea acum două zile, la Cinnamon Club?

— Da, așa e, a răspuns el repede. Am făcut schimb de bârfe despre dezastrul total din departamentele noastre.

— Ce-ți aduci aminte despre întâlnire?

— Nimic, a fost doar un prânz obișnuit, ca alte câteva zeci de-a lungul anilor.

Suntem prieteni vechi, din facultate…

Chandra a digerat informația, cu un vârtej de gânduri în minte, după care a întrebat:

— Mai devreme, ai insistat că ți s-a făcut o înscenare, că ți s-a întins o cursă, că ți s-a plantat ADN-ul pe telefon. E posibil să fi fost Olivia Campbell?

— Nu văd cum…, a răspuns Chambers bâlbâindu-se. Am stat împreună mai puțin de-o oră.

— Și nu ți-a dat vreun telefon, nu ți-a arătat vreun dispozitiv nou sau…?

— Nu, nimic de genul ăsta.

Chambers s-a uitat la ea, părând năucit și tulburat, după care a adăugat:

— Știi despre ce fel de ADN e vorba? Sânge? Transpirație? Piele?

— Nu suntem foarte siguri, dar credem că e mucus sau salivă. Evident că poți să împrăștii salivă când vorbești, iar când strănuți răspândești mucus, germeni și așa mai departe, dar vorbim despre o cantitate serioasă, deci…

Chandra a tăcut, dar atunci Chambers s-a albit brusc.

— În mă-sa!

— Ce-i, Guy?

— Păi, s-ar putea să nu fie nimic, dar și în ziua aia aveam răceala asta nenorocită. Îmi curgea nasul ca la robinet.

— Și?

— Și am avut la mine o batistă cu monogramă, pe care mi-a dat-o fratele meu.

Categoric am avut-o la prânzul acela, dar când am avut nevoie de ea mai târziu, după-amiază, n-am mai găsit-o.

— Dar cum ar fi putut să ți-o ia Olivia? Sigur era la tine.

— Da, era, era…

Chambers încerca să-și aducă aminte, apoi i-a picat brusc fisa.

— Dar acum îmi aduc aminte… Am pus-o pe masă când mi-a sunat telefonul.

Era de la departament, mă sunau să-mi spună despre moartea lui Andrew Baynes. Am plecat imediat în grabă, Olivia a zis că rezolvă ea nota. Probabil că am lăsat-o pe masă, atunci trebuie s-o fi luat…

Chandra se uita la el. Părea ireal, însă Chambers părea foarte convins.

— Dar de ce, Guy? De ce să facă Olivia așa ceva? De ce să te trădeze, de ce să-și trădeze vocația?

Chambers a ezitat din nou, părând profund tulburat când a răspuns:

— N-am absolut nicio idee.

125.

Duba a oprit derapând chiar în fața lui. Sosirea ei fusese atât de bruscă, atât de surprinzătoare, încât Jack a ezitat o clipă, neliniștit de viteza și discreția cu care se apropiase de el. Însă apoi a văzut numărul de înmatriculare – OE16VXL – și temerile i s-au risipit. Asta era. Mașina care o să-l scoată de-aici, calea lui spre siguranță.

Ușa șoferului s-a deschis și a coborât un bărbat solid cu o haină impermeabilă

și șapcă de baseball. Ținea capul în jos, dornic să nu atragă atenția, dar l-a salutat întinzându-i mâna.

— Steve Fielding.

Jack i-a strâns mâna ușurat.

— Mă bucur de cunoștință. Sunt Jack Walker.

— Evident. Mergem?

A deschis ușa laterală, dând la iveală un interior fără banchete, unde nu se aflau decât trei bărbați îmbrăcați în treninguri, care stăteau ghemuiți. Jack a făcut

un pas înainte, apoi s-a oprit, întrebându-se de ce-și țineau privirile în pământ și nu se uitau la el.

— Care-i problema? a întrebat Fielding supărat. Trebuie să plecăm.

— Nu-i nimic. Doar…, s-a bâlbâit Jack, cuprins de presimțiri negre și sesizând accentul de Southend al șoferului.

— Zi odată, Kyle! N-avem toată ziua la dispoziție.

Folosirea numelui său adevărat l-a șocat. Cuprins de panică, a încercat să se întoarcă, însă înainte să apuce, a simțit o lovitură de pumn în ceafă, care l-a trimis în față, în dubă. Apoi l-au prins niște mâini și l-au tras înăuntru. Amețit, năucit, a încercat să țipe, dar strigătul lui de durere s-a stins când s-a închis ușa.

După câteva clipe, duba a ieșit din parcare, semnalizând regulamentar înainte să se îndepărteze ca melcul de gară și accelerând abia după ce a ajuns pe Glendale Road. Din punctul ei de observație de pe pasarela pietonală, Olivia a privit duba îndepărtându-se, l-a văzut pe Jack dispărând pentru totdeauna, apoi s-a întors și a plecat.

126.