În timp ce răcnea cuvintele, Mike a făcut un pas în față și a izbit cu ciocanul în tâmpla lui Courtney.

123.

Mergeau pe lângă zid, mișcându-se în viteză pe alee. Până acum, nu întâlniseră

niciun obstacol, ajungând amândoi până la poarta din spate fără să observe nimeni. Dar și Olivia, și Jack știau că pericolul este prezent, deci n-au pierdut vremea, grăbind pasul pe aleea din spate, care mergea de-a lungul întregii străzi.

— Când ne întâlnim cu ceilalți? a întrebat Jack gâfâind.

— Cinci minute, a răspuns Olivia, aruncând o privire neliniștită la ceas.

— Unde?

— Parcarea auto de la Gara Tottenham Hale. E aglomerată, o mulțime de oameni în jur. Ar trebui să fim în siguranță.

— Nu puteam să luăm un taxi, în loc să ne furișăm așa?

— Categoric nu, a replicat Olivia grăbită. Nimeni din afară, nimeni pe care să

nu-l cunoaștem. În momentul ăsta, cea mai bună cale să te ținem în viață e să fim stricți.

Jack a încuviințat, dar n-a spus nimic, neliniștit de ideea pericolului care-l pândea; a tresărit când telefonul Oliviei a bâzâit zgomotos. A privit-o atent în timp ce citea mesajul, iar chipul i s-a întunecat o clipă, după care a băgat telefonul la loc în buzunar.

— Care-i problema? Ce s-a-ntâmplat?

— Nimic, a răspuns ea scurt. Întârzie câteva minute. Dar ca să fim cinstiți, și noi. Bun, o să ieșim imediat în Glendale Road. De-acolo, avem de mers foarte puțin până la Gara Tottenham Hale, dar o să fim mai expuși, la vedere. Deci țineți capul în jos și rămâi lângă mine, bine?

— Sigur.

Asta era tot ce putea să spună, cu glasul sugrumat de încordare. Au pornit din nou, însă aproape imediat Jack s-a oprit și a prins-o pe Olivia de mânecă.

— Ce dracu’? a întrebat ea surprinsă.

A ridicat privirea și a văzut încotro se uita. În capătul aleii apăruse o siluetă

care venea direct spre ei. Olivia a simțit cum inima i-o ia razna și a mijit ochii, cercetându-l pe intrus. Cine era bărbatul ăsta? Și ce însemna apariția lui bruscă?

Apoi a scos un oftat prelung de ușurare. Era doar un pensionar ieșit la plimbare, care nu reprezenta nicio amenințare. L-a tras pe Jack mai departe și a trecut pe lângă el, fără să ia în seamă privirile lui curioase. N-aveau timp.

Când au ajuns în capătul aleii, au încetinit din nou. Olivia s-a uitat în stânga, apoi în dreapta, și din nou în stânga, însă Glendale Road era pustiu, aglomerația de la ora de începere a școlii fiind de mult încheiată.

— Haide!

Au pornit grăbiți în tăcere, ținându-se departe de mașinile parcate, cu ochii cercetând drumul. Telefonul Oliviei a sunat din nou, însă ea nu a acordat atenție soneriei insistente, concentrată acum asupra misiunii. Au ajuns în scurt timp în capătul străzii și au cotit pe Nevis Road, văzând semnul familiar în față. Gara Tottenham Hale era la doar 60 de metri de ei. Sigur nu-i mai putea opri nimic, nu?

— Bun, ultimii câțiva metri sunt cei mai importanți. Fii atent.

Au înaintat prudenți, cu simțurile în căutarea oricărui posibil pericol. Erau așa de aproape unul de altul, încât Olivia simțea cât de încordat, cât de îngrozit era Jack. I-a aruncat o privire și a văzut transpirația care-i picura de pe tâmplă. Spre surprinderea ei, băiatul a întins brațul și a luat-o de mână, strângând-o cu putere.

Era extrem de nepotrivit și probabil că păreau un cuplu foarte ciudat, însă nu l-a

respins, ținându-l de mână până au ajuns la intrarea în parcare. Zâmbindu-i încurajator, și-a tras mâna și s-a uitat la ceas.

11:16.

— Bun, preluarea o să aibă loc în vreo două minute. E o dubă Renault Movano, cu numărul de înmatriculare OE16VXL. Numele șoferului e Steve Fielding, bine?

O să fie și alți consilieri de față, dar nu e nevoie să vorbești cu ei. Evită discuțiile cu ceilalți, OK?

Jack a încuviințat, încordat, dar ușurat.

— Ei bine, am reușit, Jack. Eu atâta am avut de făcut. Noroc.

Băiatul a dat din cap, palid și emoționat, după care s-a aruncat înainte și a cuprins-o în brațe.

— Mulțumesc, Olivia! a icnit el, lipind-o de el. Îmi pare foarte rău…

— Și mie, a răspuns ea calm. Acum haide, nu atrage atenția asupra ta.

Olivia s-a desprins, s-a întors și s-a îndepărtat cu pas grăbit. Relația lor se încheiase, perioada petrecută împreună ajunsese la final și nu era deloc tristă, deși își dăduse seama că el simte altceva. Cu toate că n-a îndrăznit să se uite în urmă, pentru că nu voia să-l vadă stând acolo singur, a avut impresia clară că

privirile lui i-au urmărit fiecare pas.

124.

— Ți-am spus că sunt nevinovat.

Guy Chambers se încrunta la Chandra, cu flăcări în priviri.

— Asta am venit să stabilim, a răspuns ea iritată, enervată de tonul lui. Așa că

poate renunți la atitudinea asta, ce zici?

Chambers a ridicat din umeri, dar n-a mai comentat, încă bănuitor în privința ei.

— Asistenta ta personală ne-a trimis mai devreme programul tău. Acoperă

perioada cuprinsă între 1 noiembrie și 24 decembrie anul acesta. Poți să confirmi că asta e agenda ta?

Chambers s-a uitat când i-a împins paginile tipărite peste masă. Părea iritat de lipsa de loialitate a asistentei, dar a reușit să dea scurt din cap.

— După ce am descoperit că erai la Paris pe 2 decembrie, când a fost făcută

poza cu Emily Lawrence, am verificat totul, căutând legături cu oricine altcineva care monitorizează infractori periculoși sau are acces la nivel înalt la Serviciul de Probațiune sau la Ministerul Justiției. Și mi-a sărit în ochi un nume: Olivia Campbell.

S-a lăsat o clipă de tăcere, apoi Guy Chambers a izbucnit în râs.

— Liv? Glumești. E un funcționar public dedicat – prea dedicat, dacă mă întrebi pe mine. În plus, mi-e prietenă.