— Știm care-i traseul lui?
— Din ce zic vecinii, o taie prin parc până în piață, apoi pe Vauxhall Bridge Road. De-acolo e drum drept, până faci stânga pe Millbank.
Chandra a tăcut o clipă, după care a luat o hotărâre.
— Bine, ia câțiva tehnicieni și hai cu mine.
Fără să aștepte răspunsul, a ieșit pe ușa deschisă și s-a îndreptat în grabă spre grădina comună.
91.
Stătea nemișcată, cu bărbia sprijinită pe genunchi, fără suficientă energie sau entuziasm ca să fumeze. După discuția neplăcută cu Christopher, Olivia se dusese direct în curtea pentru fumători, singurul loc din tot departamentul unde puteai avea un pic de intimitate. Conducerea nu venea niciodată în acest țarc al leproșilor, nici tinereii înfipți care nici nu beau, nici nu fumau. Nu, spațiul ăsta era rezervat pentru pălmașii hărțuiți din alte vremuri, vechea gardă care nu confirmase niciodată pe de-a-ntregul.
Într-o oarecare măsură, Olivia nu se putea învinovăți decât pe ea. Când plecase din nord-vest ca să vină la Londra, regresase cu câțiva ani, fiind nevoită să câștige din nou încrederea șefilor, iar faptul că refuzase nu o dată promovarea o marcase drept recalcitrantă și ciudată, afectându-i și mai tare perspectivele de a intra în cercul privilegiat. O făcuse în parte din încăpățânarea născută din aversiunea ei față de management în general, cu limbajul corporatist, gândirea de grup și loialitatea oarbă, dar și pentru că-i plăcea să rămână neobservată, un loc potrivit când ai o înclinație spre relații cu colegi căsătoriți. Dar dacă era să fie cinstită, se datora în parte și tendințelor ei autodistructive, talentului de a-și sabota orice ocazie care-i ieșea în cale. Mama ei spusese întotdeauna că Olivia nu se bucura niciodată mai tare decât atunci când dădea peste cap lucrurile și pentru ea, și pentru alții.
Era pierdută în gândurile ei amare când s-a deschis ușa spre curte. I-a stat inima, văzându-și singurătatea lichidată, dar, când s-a întors, s-a bucurat când și-a dat seama că intrusul nu era decât Isaac Green. Nu avea viciul fumatului, ceea ce însemna că fie era disperat să scape de haos, fie o căutase în mod special.
— Mă gândeam eu că te găsesc aici, a zis el, rezolvând dilema.
— Unde altundeva să fiu? Regăsește-ți amintirile, vino lângă mine…, a răspuns Olivia, făcând semn spre scaunele plesnite presărate prin curte.
Isaac s-a conformat zâmbind, iar scaunul vechi a scârțâit amenințător sub greutatea lui.
— Toate bune? a întrebat el în timp ce se așeza mai bine. Ai tulit-o în mare grabă. Și felul cum ai trântit ușa aia…
— Ei, știi tu. Altă zi, alte mizerii, dar la fel de urâte.
— Bine zis!
— Nu m-ar deranja, dar mă îmbătrânește, Isaac. M-am uitat zilele trecute în oglindă și de-acolo mă privea o femeie de 50 de ani.
— Nu fi proastă, încă ești o tinerică frumoasă.
— Și îmi cade și părul.
— Nu-i adevărat, a chicotit Isaac clătinând din cap.
— Ba da. Îl răsuceam în mână și am rămas cu o șuviță întreagă între degete.
Știu că-i doar de la stres, dar chiar și-așa…
Olivia a tăcut, controlându-se.
— Scuze, Isaac, nu știu de ce vorbesc cu tine despre stres. Probabil că ai fost stors în ultimele zile, după ce s-a întâmplat cu Andrew Baynes.
— M-am descurcat eu și cu altele mai rele. În plus, nu suntem aici ca să vorbim despre mine, vreau să știu ce te sâcâie pe tine.
— De unde să-ncep? a replicat ea cu tristețe. Băiatul pe care-l supraveghez își iese din minți, convins că e cât pe ce să fie linșat. Nu pot să-l liniștesc că e în siguranță, pentru că tot sistemul se destramă, grație conducerii incompetente și a unei mari grămezi de scurgeri de informații. Mai sunt și însărcinată cu un bărbat care nu dă doi bani pe mine, care vrea să pretindă că nici nu exist.
A aruncat o privire piezișă spre Isaac, dar el n-a reacționat în niciun fel, confirmând impresia ei că știuse dintotdeauna care era situația cu ea și Christopher.
— Îmbătrânesc prea devreme, stau într-un apartament mizerabil pe care nu mi-l permit și probabil că până în Anul Nou o să chelesc.
— Asta-i tot? a întrebat Isaac, alegându-se cu un ghiont binevoitor din partea ei.
— Nu știu, Isaac. Tu nu te întrebi niciodată la ce bun totul? Ți se întâmplă să
te uiți la viața ta, la ce facem noi aici și să ți se pară că totul e fără rost?
— Tot timpul.
Olivia s-a întors spre el. Isaac nu fusese niciodată cel mai optimist coleg, dar chiar și așa, viteza și sinceritatea cu care răspunsese a luat-o prin surprindere.
— Când am început să lucrez aici, eram foarte dedicat, foarte idealist, a continuat el, alegându-și cuvintele cu grijă. Dar cu fiecare mică greșeală, cu fiecare eșec, cu fiecare recidivă s-a pierdut câte ceva. Ți se tot spune că-ți faci treaba cât se poate de bine în condițiile date, dar nici ei nu cred, și nici tu. Cred că locul ăsta e un fel de „Failing Grayling”4. Adică, ce suntem noi acum? Un grup 4 Referire la Chris Grayling, politician britanic, ministru al Transporturilor în guvernul condus de Theresa May, între 2016 și 2019, cu o carieră marcată de numeroase gafe și controverse (N.t.).
de pompieri extenuați și prost plătiți, care au grijă de o turmă de infractori care par hotărâți să recidiveze. N-are niciun rost, nu există nicio recompensă, niciun final fericit. Adică muncești din greu, respecți regulile și cu ce te-alegi? Cu un cuțit în burtă. Un cuțit care-ți spintecă speranțele și visurile…
Olivia a ridicat privirea îngrijorată, știind cât de traumatizat era colegul ei de atacul brutal asupra lui. I-a pus o mână liniștitoare pe braț, iar el a continuat:
— Adică încerci să-ți păstrezi credința, dar e greu, foarte greu…
Isaac se juca dus pe gânduri cu crucifixul de la gât. O clipă, Olivia a crezut că o să mai spună ceva, că o să se descarce până la capăt, dar el a schimbat brusc subiectul.
— Și uită-te la mine cum dau din gură, când ar trebui să te înveselesc pe tine.
— Într-un fel, ai reușit.
— Bun atunci, uită tot ce-am zis. Sunt și eu bun la ceva.
