la căsuța ei din Reading, cu ferestrele care nu se închideau bine și cu covoarele uzate, la viața ei pașnică, nesemnificativă. Dar n-avea nicio șansă. Marianne o avertizase să nu intre pe social media, să evite să citească vreun site sau flux de știri, dar se dovedise că nu se putea abține. Sperase, se rugase ca demascarea ei să nu ajungă o știre importantă, alături de uciderea lui Mark Willis și Andrew Baynes, dar revolta, furia și oprobriul care o însoțeau erau mai rău decât în cazul lor. Oare pentru că era femeie? Pentru că victimele ei fuseseră atât de mici? Greu de spus, dar era clar că lumea largă o detesta și mulți considerau că o moarte lentă ar fi fost o pedeapsă prea blândă, ținând cont de crimele ei îngrozitoare.
Fiecare comentariu erau mai răuvoitor decât cel dinainte, și totuși Emily se simțea cumva obligată să treacă mai departe printre tweet-uri și postări, ca și cum i se cuvenea acest torent de fiere. Nu știa de ce, dar trebuia să le citească pe toate, trebuia să digere fiecare comentariu respingător, trebuia să știe cât de totală era dizgrația ei. Și-i putea imagina pe colegii și prietenii ei făcând același lucru, bârfind pe ton șocat despre diavolul din mijlocul lor. Oare-i acordau vreo urmă de bunăvoință, de milă, de recunoaștere a serviciilor făcute firmei și comunității? Sau erau la fel de brutali ca familia ei și mulțimea întărâtată din Bridgend, ale căror postări îi provocau greață?
În cele din urmă, atacul colectiv a copleșit-o și a deschis aplicația de știri de la BBC. Spre groaza ei, aici era și mai rău. Pentru că, alături de o scurtă descriere a evenimentelor care se desfășurau cu rapiditate, era și o filmare cu telefonul mobil de pe strada ei din Reading. La început, nu i-a venit să creadă ce vede – mulțimi de locuitori furioși, dintre care pe unii îi recunoștea, adunați în jurul casei ei.
Băteau în ușă, strigând insulte și apoi a început – cineva a scris cu spray
„Scursură” pe ușa din față, cu litere albastru-strălucitor. Emily a simțit cum o cuprinde revolta; vopsise ușa aia anul trecut, dar acesta era doar începutul. Pe fațadă au mai fost scrise cu spray și alte insulte, apoi s-au auzit ovații puternice când un tomberon de gunoi a pătruns prin fereastra din față. Curând a ajuns poliția și, în timp ce împingea înapoi mulțimea, Emily și-a putut vedea bine casă, căsuța ei minunată, acum mânjită, distrusă și discreditată.
Fusese viața ei, dar acum nu se mai putea întoarce niciodată acolo.
Nici nu va mai putea fi vreodată Emily Lawrence. Femeia aceea, învierea ei, penitența ei întruchipată, a doua ei șansă dispăruseră, devenise obiectul urii pentru oricine. Din cauza social media, a site-ului ăluia de justițiari îngrozitor, toată lumea știa cum arată acest demon, ceea ce însemna că oricine era o potențială amenințare, un asasin care pândește. Era prea mult, era un coșmar, dar era adevărat. Va trebui să-și schimbe numele și înfățișarea, poate chiar să țină
un regim rapid, dar avea să fie oare suficient? Acum avea o țintă desenată pe spate.
Ca la un semn, a apărut Marianne, bătând încet la ușă și intrând în cameră.
— Trebuie să mergem.
— Încă cinci minute, te rog, a spus Emily, sleită și descurajată.
— Mă tem că nu putem aștepta. Sam ți-a folosit numele adevărat în fața personalului de la hotel – sunt convinsă că deja caută pe Twitter și pun lucrurile cap la cap, îmi pare rău, trebuie să mergem acum.
Ce putea face dacă nu să se conformeze? Emily se străduise din răsputeri să-și creeze o nouă identitate, o nouă viață în care să poată trăi fără teamă, ură sau pericol, în care să poată să fie un om normal. Dar se terminase, ficțiunea lui Emily Lawrence fusese dezvăluită, anonimatul confortabil pe care-l construise în mulți ani fusese distrus cu o simplă apăsare de tastă.
88.
Autobuzul s-a oprit cu o smucitură și șoferul a apăsat butonul, iar ușile s-au deschis cu un șuierat. Mike a reacționat rapid când a văzut-o pe Courtney cum se ridică și manevrează cu grijă căruciorul, dându-l jos pe trotuar. Acum îl împingea pe stradă, iar Mike era în picioare, gonind pe culoar hotărât să n-o scape din ochi.
A coborât din autobuz și s-a uitat în jur, nedumerit de peisaj. Erau în zona rurală din Essex, dar nu-și dădea seama unde. Mai mult, nu prea avea unde să se ascundă aici, casele aflându-se la distanță unele de altele, iar străzile fiind aproape pustii. Ce să facă? Să continue urmărirea? Sau să aștepte, sperând că
tânăra avea să se întoarcă în stația de autobuz? Și-a tras gluga pe cap și a mers mai departe, păstrând o distanță sigură de ea. Știa că e riscant, dar ceva îi spunea că, dacă nu rămâne aproape de ea, s-ar putea să n-o mai vadă niciodată.
Courtney o luase pe un drum lung pe la marginea sătucului, dar acum s-a întors, privind brusc în direcția lui. O clipă, Mike a șovăit. Oare l-a văzut? Se întorcea să-l înfrunte? A fost ușurat să-și dea seama că femeia verifica doar dacă
drumul e liber. Apoi a traversat, a ridicat căruciorul pe trotuarul de vizavi, după
care a ieșit din sat pe o cărare îngustă. Nedumerit, Mike a mai zăbovit o vreme, apoi a pornit după ea, dispărând și el în cele din urmă.
Cărarea era abruptă și accidentată, iar Courtney se străduia să miște căruciorul, cerându-i iertare copilei la fiecare hurducătură violentă. Mike a rămas în urmă, prudent acum și știind că, dacă se întorcea, și-ar fi dat seama că e urmărită. Din fericire, Courtney a ajuns pe culme și a dispărut, iar el a urmat-o,
ajungând într-un câmp deschis. Destinația ei a devenit evidentă – un loc de joacă
pentru copii așezat în mijlocul unui spațiu verde larg. Courtney s-a îndreptat în grabă spre el, împingând căruciorul pe poartă și ducându-se către leagăne. O
aștepta o prietenă, care s-a întors s-o salute. Cu capul în jos, Mike n-a avut de ales și a trebuit să meargă mai departe, trecând de locul de joacă și pierzându-se în pădurea deasă de dincolo de el, ca și cum ar fi ieșit la o plimbare de dimineață.
S-a rugat ca prezența lui să nu fi declanșat niciun semnal de alarmă și s-a întors, găsindu-și un loc la marginea pădurii, de unde se vedea locul de joacă.
S-a instalat și și-a reluat supravegherea. Nu îi scăpa absurditatea situației, cum stătea ghemuit într-un tufiș dintre sat oarecare, privind două prietene care gângureau la bebelușul lui Courtney. Ce dracu’ căuta el s-o spioneze pe această
mămică ieșită la plimbare cu copilul? Ce spera să vadă? Știa că voia s-o vadă
dezvăluindu-și inima neagră, să-i provoace mânia răzbunătoare, dar ea părea să
aibă o viață întru totul neremarcabilă, ba chiar plicticoasă. Era o tânără mamă, care făcea cumpărături, primea ajutoare sociale, se întâlnea cu prietenele ei. Ce-ar fi putut descoperi el care să-i fie de folos? Chiar credea sincer că femeia o să-i facă rău unui copil pe care părea să-l iubească din toată inima? Sau era doar primul stadiu al căderii lui, obsesia pentru ucigașa Jessicăi luându-i mințile?
A oftat și și-a continuat veghea singuratică. Era obosit, flămând și tot mai hărțuit de îndoiala de sine, dar n-avea nicio șansă să se întoarcă pe lângă terenul de joacă atât de repede fără să fie văzut, așa că a rămas unde era. Și a observat ceva. Courtney și prietena ei vorbeau pe ton scăzut și, în ciuda comportamentului lor aparent degajat, păreau agitate și neliniștite. Ambele stăteau cu capetele în jos și glugile pe cap și schimbau cuvinte scurte, în timp ce trăgeau din țigări. Și mai curios, de fiecare dată când trecea vreo altă mămică sau copil, se întorceau, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzite. Ce puteau să-și spună atât de important, atât de secret? Și de ce păreau atât de temătoare, așa de speriate să nu fie descoperite?
I-a venit pe neașteptate o idee, o idee revoltătoare, năucitoare. Nu se putea, nu? Brusc, îi venea să dea deoparte frunzișul și să țâșnească spre locul de joacă, să-și satisfacă rapid curiozitatea. Dar dacă n-avea dreptate? Ar fi părut nebun, idiot și s-ar mai fi și trădat. Nu, n-avea ce să facă, trebuia să stea în pădure și să
aștepte. Era agonie curată, frustrarea îl mânca, emoțiile i se învârtejeau în timp ce familii tinere veneau și plecau, zăbovind pe lângă tobogan, leagăne și carusel.
Totuși, în cele din urmă a avut noroc, celelalte mămici luându-și copiii ca să plece și lăsându-le pe cele două femei secretoase singure. Instinctiv, a făcut un pas înainte. N-avea cum să-și părăsească ascunzișul, însă era disperat să vadă ce făceau, poate chiar să prindă vreo frântură de discuție. Și atunci s-a întâmplat. În
sfârșit în largul lor, cele două și-au dat jos glugile, iar prietena lui Courtney s-a întors cu totul spre ea pentru prima dată.
Mike a rămas privind, fără să-și creadă ochilor, cuprins de furie și revoltă. Era ea. Era partenera de crimă a lui Courtney, Kalyee Jones, fata care stătuse aproape când cea mai bună prietenă a ei o omora cu pietre pe Jessica. Singura persoană
pe care Courtney nu avea voie sub nicio formă s-o vadă. Și totuși, iată-le pălăvrăgind ca în vremurile bune, secretoase și conspiratoare, în largul lor împreună. Oare asta însemna că se mai întâlniseră și până acum? Și dacă da, de câte ori?
Mike era șocat, amețit și nesigur pe picioare, cu creierul funcționând la viteză
maximă. Când luaseră din nou legătura? Și în ce scop? Să fi fost loialitate și afecțiune una fată de cealaltă? Să fi fost revoltă față de regulile stricte ale eliberării condiționate? Sau era posibil să fi coborât din nou în vârtejul de furie, sadism și violență?
E posibil să plănuiască să ucidă din nou?
89.
