— Alo! Cine e? a întrebat ea fără suflare, panicată.

O scurtă tăcere, apoi a răspuns un bărbat, șuierând cuvinte care i-au înghețat sângele în vine.

— Bună, Courtney. Sunt Mike Burnham.

117.

— Cum se numește, vă rog?

— Margaret Withers. A fost adusă dintr-un incendiu din Bedford aseară.

Recepționera a verificat în sistem, după care a ridicat nedumerită privirea spre Robert Slater.

— Sunteți sigur că a fost adusă la spitalul ăsta?

Robert a verificat teatral ceva în telefon.

— Spitalul Lister, secția de arși. Cel puțin așa mi-a spus fratele meu…

— Ei bine, nu văd nici urmă de ea în sistem. Puteți căuta în secție, să vedeți dacă știu ei ceva. Întrebați la recepția principală de la etajul trei.

— Mulțumesc.

Robert Slater deja se îndepărta, ținând capul în jos ca să evite numeroasele camere de securitate din holul spitalului aglomerat din Stevenage. S-a îndreptat spre lifturi, a apăsat butonul de chemare, privind dezgustat ceata de vizitatori și pacienți care așteptau răbdători împreună cu el. În mod normal, se ferea de spitale ca de ciumă – petrecuse mult prea mult timp în spitale în copilărie, mulțumită crizelor de furie ale lui taică-su –, dar azi făcea o excepție, ca să

termine ce începuse aseară.

Ușile liftului s-au deschis cu un țiuit și el s-a urcat. Când liftul s-a umplut încet-încet, apoi a început să urce, și-a căutat cuțitul în buzunar, trecându-și degetul peste lama periculoasă, zimțată. Era un cuțit de vânătoare uzat, dar solid, singurul lucru păstrat din copilărie pentru care avea vreo urmă de afecțiune, un moment trecător de generozitate din partea lui taică-su. Acum se bucură de compania lui.

Cu un cuțit, măcar știai cum stai.

Și acum își blestema hotărârea de-a folosi focul ca armă. Atunci i se păruse o cale potrivită de răzbunare – Janet avea să sufere aceeași soartă ca Gwyneth și Susan. Însă focul era imprevizibil, ca și reacția oamenilor în fața lui. Era convins că făcuse destul ca să se asigure de moartea lui Janet – o legase, încuiase ușa în urma lui –, însă privise îngrozit cum sora lui mai mică se aruncase din rulota în flăcări, căzând pe iarba înghețată. Deși suferința ei zgomotoasă îi dăduse satisfacție, Robert își dăduse imediat seama că Janet n-avea să moară, că dăduse greș.

Plecase din tabără în cea mai neagră dispoziție. Familia îi încredințase o misiune, iar el îi dezamăgise pe toți. Amărât, dezorientat, a ajuns la mașină și a plecat în viteză, găsind în cele din urmă adăpost într-un refugiu izolat pe marginea drumului, unde a băut whisky și și-a blestemat norocul, până când zorii letargici l-au readus în simțiri. Știind că Janet suferise arsuri grave, se dusese direct la Lister, spitalul aflat cel mai aproape și cel mai mare din Hertfordshire. Prezența poliției în parcare și-n hol îl convinsese că e pe calea cea bună și a simțit imediat cum renaște dorința de răzbunare. Tot ce-i mai trebuia era o cafea tare și o clipă,

două ca să se trezească, după care a părăsit mașina, și-a tras șapca pe ochi și a pornit hotărât spre intrarea principală. Janet n-avea să-i scape și a doua oară.

Ușile liftului s-au deschis, iar Robert a coborât la etajul trei. A urmat indicatoarele și a ajuns la secția de arși, unde a așteptat până când asistenta a fost neatentă și atunci a trecut pe lângă recepție și a intrat în secție. Era mare, cu trei coridoare care se despărțeau din intersecția principală, dar a știut imediat unde era tratată Janet, pentru că polițistul în uniformă care stătea de pază la ușă

îi trâmbița prezența.

Hotărât să nu atragă inutil atenția, s-a uitat pe coridorul din mijloc, prefăcându-se că verifică numărul saloanelor, ca și cum ar fi încercat să se orienteze. Tot timpul și-a ținut privirile îndreptate spre coridorul din stânga lui, privind cum treceau pe lângă el două asistente care plecau în pauză. O altă privire aruncată în spate l-a asigurat că nu mai era absolut nimeni pe coridorul din stânga, cu excepția polițistului singuratic.

A tras adânc aer în piept și s-a întors, apoi, gemând zgomotos, s-a împleticit pe coridorul lui Janet. S-a sprijinit de perete, clătinându-se violent pe picioare, și a făcut doi pași spre salonul ei, după care s-a prăbușit. A început să se zvârcolească, aruncând nebunește din mâini și din picioare, după care a început să se sufoce. A urmat o pauză, care a părut o veșnicie, în care Robert a crezut că

planul lui a dat greș, apoi a auzit pași grăbiți venind spre el. În câteva clipe, a văzut chipul îngrijorat al polițistului care se apleca să vadă ce-i cu el.

— Ești bine, amice?

Brusc, Robert a încetat să se mai zvârcolească, l-a prins de guler și i-a apăsat cu putere vârful cuțitului în burtă.

— Dacă scoți un sunet, te spintec ca pe pește, înțeles?

Polițistul șocat a încuviințat, alb ca varul.

— Fă ce spun și o să fie în regulă. Dacă nu…

Lăsând amenințarea să plutească în aer, Robert Slater s-a ridicat și, împingându-l pe polițist în fața lui, l-a îmbrâncit pe coridor. A zărit în față o debara și s-a îndreptat direct spre ea, a deschis ușa și l-a aruncat înăuntru. Alarmat, tânărul a încercat să se întoarcă, însă Robert era prea rapid și l-a lovit cu putere cu mânerul cuțitului în ceafă. Amețit, polițistul a căzut pe podea, iar Robert a venit imediat peste el, băgându-i o batistă în gură și trăgându-i brațele la spate.

Tânărul polițist s-a împotrivit, însă nu mai putea opune rezistență, iar Robert a scos o coardă de nailon din buzunar și a început să-i lege mâinile.

118.

— Fă-o, Jack! Fă-o sau jur că anunț în clipa asta.

Olivia îl târâse din dormitor, punându-l în fața dovezii, care stătea acum pe masa din bucătărie. Jack se uita la iPad ca și cum ar fi văzut o stafie.

— Jur că spun adevărul… nu l-am mai văzut până acum.

— Nu. Pur și simplu, nu! a ripostat Olivia, băgându-i un deget acuzator în față.

M-am dat peste cap să te ajut. Ți-am susținut punctul de vedere, te-am apărat, te-am acoperit când ar fi trebuit să te raportez. Și așa mă răsplătești? N-ai vrut să

pleci azi-dimineață pentru că nu voiai să-l lași aici. Știu că e al tău, așa că deschide-l.

Jack încă ezita, palid și asudat. Olivia s-a enervat, l-a luat de braț și l-a dus la tabletă.

— Dă-mi drumul, mă doare!

— Nu-mi pasă! Deschide-l acum!

Jack s-a prăbușit pe scaun scâncind încetișor, fără să facă niciun efort să se conformeze. Înfuriată, Olivia l-a pocnit cu putere peste creștet, făcându-l să

tresară în timp ce gemea înfundat. Iar acum, în sfârșit, s-a aplecat și a scris cu viteza luminii șase cifre. S-a deschis imediat o cameră de discuții, în stânga căreia se afla un inbox ce părea să se umple rapid cu mesaje, numărul celor primite crescând permanent.

— Ăsta ești tu?

Jack a încuviințat îmbufnat, cu privirile la masă.

— Deci mesajele astea sunt toate pentru tine?

O nouă încuviințare rezervată.

— Du-te la mesaje trimise.

— Olivia, te rog, l-am deschis…

— Dă-te deoparte, mă descurc singură.