acum exista un copil nevinovat care depindea de ea? Sau era mai ușor s-o disprețuiești când se bucura de toate lucrurile – o viață de adult, o viață de mamă, dragoste – care îi fuseseră interzise Jessicăi?
Mike a rămas la distanță, prefăcându-se că se uită la titluri la un chioșc de ziare, dar acum oprea în stație un autobuz. Courtney a urcat căruciorul, schimbând câteva cuvinte vesele cu șoferul, după care a înaintat pe coridor. Mike a avut la dispoziție o fracțiune de secundă să ia o decizie. Să continue s-o urmărească sau să renunțe la toată povestea? Dacă urca după ea în autobuz, risca să fie descoperit, pentru că era posibil ca ea să-și aducă aminte cum arată el, deși evident că se schimbase mult de-a lungul anilor. Era ceva prostesc și nechibzuit, și totuși ceva îl împingea, spunându-i să profite de ocazie. Lipsa de valoare a vieții ei i se părea bizar de interesantă, simpla ei vedere trezindu-i emoții vechi, făcându-l să se simtă furios, răzbunător, viu. Și, oricum, dacă renunța acum, ce altceva ar fi avut de făcut? Rămas fără serviciu, singurul lui motiv să se dea jos din pat dimineața, care era rostul lui?
Ușile au șuierat când au început să se închidă. Mike s-a repezit și a urcat în autobuz, întorcând spatele spre pasageri în timp ce îi plătea șoferului biletul. A ridicat privirea și a văzut oglinda retrovizoare; trecându-i în revistă pe cei din autobuz, a zărit-o pe Courtney așezată lângă locul pentru cărucioare, absorbită
de telefon. Profitând de ocazie, a pornit în grabă printre scaune și a trecut pe lângă ea fără să dea niciun semn de interes, așezându-se pe rândul din spate. În timp ce autobuzul pleca încet de lângă bordură, Mike s-a uitat pe fereastră, prefăcându-se interesat de lumea de-afară, după care și-a îndreptat încet-încet atenția spre Courtney.
Aceasta se juca în continuare cu telefonul, scriind cu furie, apoi apăsând pe
„Trimite” iar și iar. Mike știa că așa se poartă, să-ți inunzi prietenii cu zeci de mesaje scurte în loc să scrii o notă cuprinzătoare, dar tot îl irita. Părea ceva frenetic, prost gândit, reactiv, o dependență mai degrabă decât un mijloc de comunicare, dar poate că asta era problema lui, nu a tinerei generații, o altă
dovadă a vârstei și distanței tot mai mari față de lumea lui Rachel.
Enervat, a alungat gândul. Courtney nu făcea parte din același univers cu Rachel și prietenii ei. Era ceva cu totul diferit, ceva răuvoitor și nefiresc. S-a așezat mai bine pe scaun și s-a uitat din nou la ea, urmărindu-i fiecare mișcare. Dacă
avea răbdare, cu siguranță că o să observe până la urmă vreun semn că nu avea grijă de copil, poate chiar că-l ura, nu? O strâmbătură, un cuvânt greu, poate chiar o palmă? Da, i-ar face plăcere s-o vadă pe Courtney dezvăluindu-și adevărata față
printr-un act de violență degajat, neglijent. Atunci lumea – sau măcar călătorii din autobuzul ăsta care abia se târăște – ar vedea-o pe tânăra ucigașă din mijlocul lor. Atunci ar ști și ei.
A rămas cu privirea ațintită asupra ei, în timp ce intrau în suburbii, și totuși Courtney nu se trăda în niciun fel. Părea relaxată și mulțumită, băgându-și telefonul în buzunar ca să se joace cu copilul și pupându-l. Bebelușul gângurea fericit, uitându-se la maică-sa cu ochii strălucind de iubire. Iar Courtney îi răspundea, suflându-i în față, mângâind-o pe obraji, gângurind cu ea. Pe Mike îl înfuria, pentru că era convins că e teatru, o șaradă ca să-i păcălească pe ceilalți, și totuși părea foarte firesc, foarte natural. O parte din el voia să urle, să-și urle frustrarea, confuzia, mânia, dar n-avea cum să se demaște, să-și trădeze jocul.
Așa că, în timp ce autobuzul își continua călătoria spre zona rurală din Essex, a rămas perfect nemișcat pe locul lui din spate, cu privirea fixată asupra perechii fericite, căutând disperat un indiciu – o imagine clară a răului din Courtney Turner.
85.
— Își iese din minți. Sincer, nu cred că avem de ales, trebuie să-l mutăm.
Christopher Parkes a ridicat privirea dinspre birou, evident iritat de evaluarea Oliviei.
— Cu toată bunăvoința din lume, nu-i putem permite să ne dicteze ce urmează. Noi suntem adulții în relația asta, Olivia. Noi îi spunem lui ce urmează.
— În mod normal, da, dar asta-i o situație unică. Trei eliberați condiționat foarte cunoscuți au fost expuși deja, doi dintre ei cu consecințe cumplite, iar Justiția Nu Doarme Niciodată și restul scotocitorilor ăstora promit și alte dezvăluiri. Bietul băiat își iese din minți, convins că în orice clipă o să apară o mulțime cu aruncătoare de flăcări și știi ceva, Chris? Nu pot să-i promit că n-o să
se întâmple.
— Și e de mirare, cu el plimbându-se prin Southend și căutându-și prietenii, familia, până și nenorociții de foști dealeri? Iisuse, uneori cred că oamenii ăștia vor să fie prinși.
— Chiar și așa, are dreptate, a insistat Olivia. Și trebuie să reacționăm.
Christopher și-a mutat privirea, întorcându-se să tasteze la computer, cum făcea întotdeauna când pierdea o controversă sau nu avea un răspuns pregătit.
Olivia îl văzuse de nenumărate ori, dar nu era dispusă să suporte acum.
— Ei bine? Ce-i spun?
Fostul ei iubit încă ezita, evitându-i privirea. De ce dracu’ era atât de evaziv?
— Uite ce-i, e foarte posibil ca identitatea și adresa lui să fi fost deja dezvăluite, a insistat ea. E posibil ca niște oameni să pună la cale ceva chiar acum, trebuie să
facem ceva. Știu că e o grămadă de frecuș, multă birocrație, dar e viața cuiva în joc și trebuie să luăm măsuri.
— Ai dreptate, a răspuns Parkes și s-a ridicat de la birou. Lasă-mă să vorbesc cu Firth și-ți spun după aia.
— Asta-i tot? a întrebat Olivia, enervată de modul definitiv în care era trimisă
la plimbare.
— Nu știu ce altceva ai vrea să spun.
— Vreau să recunoști că avem o situație foarte gravă. Vreau să faci ceva. Doar dacă nu există vreun motiv pentru care vrei să rămână acolo. De ce vrei să-l lași vulnerabil și expus?
— Nu fi caraghioasă!
— Și ce-ai de gând să faci?
— Am spus că o să discut cu el și așa o să și fac. Nu pot să aprob eu lucrurile astea – știi bine că nu pot –, deci trebuie să ai răbdare. Și acum, dacă nu te superi, trebuie să plec.
Olivia s-a uitat la el supărată și plină de resentimente. Pleca în grabă din birou pentru că erau în mijlocul unei crize sau pentru că acum îi displăcea să rămână
singur cu ea?
— Ce-i așa urgent?
— Păi, mai multe lucruri, ca să fiu sincer, dar dacă chiar trebuie să știi, echipa Chandrei Dabral a cerut să stea de vorbă cu mine.
Olivia s-a uitat la el deconcertată. Nu se așteptase. Simțindu-i reacția, Parkes s-a grăbit să-i explice:
— Nu-i nimic grav – discută cu toată lumea care are acces la nivel înalt la arhiva securizată și, fie vorba între noi, par mult mai interesați de Guy Chambers, dar chiar și așa, tot trebuie să fiu pregătit, ca să nu apară vreo neînțelegere sau confuzie.
