clipă, Olivia a crezut că o să explodeze, dar când s-a răsucit din nou spre ea, părea pustiit, palid, învins.

— Într-o săptămână e Crăciunul, pentru numele lui Dumnezeu, a spus, cu glasul întretăiat. Dar Penny nu-mi dă drumul în casă, nu mă lasă să-i văd pe băieți.

— Poți oricând să stai aici.

— Ah, du-te dracului! Nu dau doi bani pe tine, vacă proastă!

Olivia a fost luată prin surprindere, pentru că nu-l mai auzise niciodată vorbind așa cu nimeni, cu atât mai puțin cu ea.

— Ce dracu’ a fost în capul tău, să te duci acolo, să-i spui totul? Puteam să

găsim o soluție…

— Numai că nu puteam, nu? Te-ai distrat, apoi, când lucrurile s-au complicat, ai fugit acasă. Ei bine, se pare că nu mai ești binevenit acolo…

— O să plătești, a spus el apăsat. Penny, băieții mei sunt tot ce am pe lumea asta. Și dacă-i pierd din cauza ranchiunei tale, a tristeții tale…

— Ah, du-te naibii, Christopher! a răspuns ea calm și i-a trântit ușa în nas.

O clipă de liniște, apoi bătăile s-au reluat. Olivia s-a rezemat de perete, extenuată și nefericită, blestemându-și soarta, fiecare bătaie trecând direct prin ea. Poate că era în parte și vina ei, dar, sincer, chiar merita așa ceva? De ce trebuia să fie întotdeauna ea cea care ajungea în tabăra care pierde?

Și de ce, cu toate astea, încă îl iubea?

108.

Se furișa pe coridor, abia făcând zgomot. Picioarele desculțe ale lui Jack atingeau blând scândurile podelei în timp ce trecea cu repeziciune pe hol, uitându-se întâi în bucătărie, apoi în living. Era aproape convins că e singur, dar trebuia să se asigure, având încă proaspătă în minte vizita neanuntată a Oliviei de zilele trecute.

După ce-a explorat toate camerele, Jack s-a dus în grabă în camera din față, trăgând puțin draperiile ca să se uite în stradă. Nici urmă de Corsa rablagită, nici de femeie, ceea ce a fost o imensă ușurare. Cu ochii minții, Jack avea viziuni cu ea dând năvală pe ușă, arătându-l cu degetul, demascându-l. Dar strada de suburbie era liniștită și calmă. Camerele de securitate funcționau în față și în spate, dar erau îndreptate spre exterior, bineînțeles, căutând intruși. Înăuntru, era ferit de supravegherea lor.

S-a întors și a pornit înapoi spre bucătărie, a traversat-o rapid și a ridicat linoleumul dezlipit. În câteva clipe, stătea la masă, cu iPad-ul instalat în fața lui. A navigat în viteză în rețea, cufundându-se tot mai adânc, până a ajuns din nou în camera de discuții. Acum s-a oprit, răsuflând scurt și neregulat, cu inima bubuind.

Oare răspunsese cineva? Văzuse cineva mesajul lui „Dawn”? Dacă da, mușcaseră momeala? Anticiparea era aproape insuportabilă, așa că a deschis inboxul. O întârziere de o secundă, cât se încărcau mesajele, apoi s-a trezit brusc

la viață, iar Jack a icnit. Peste noapte, Dawn primise peste 500 de mesaje, majoritatea cu fișiere atașate. Îi tremurau degetele când l-a deschis pe primul, fără să ia în seamă mesajul, și a început redarea filmulețului. Pe ecran a apărut o scenă banală – un dormitor întunecos, în care un bărbat și o femeie stăteau aplecați peste un copil mic, care se întorcea acum spre cameră cu ochi mari și înspăimântați.

Abia capabil să mai respire, cu simțurile explodând, Jack s-a sprijinit de spătarul scaunului și și-a strecurat mâna în pantalonii de pijama.

109.

Se distrau de minune. Magazinul de jucării era plin de cadouri de sărbătoare, ticsit cu păpuși vorbitoare, roboți futuriști și dinozauri pe care-ți venea să-i iei în brațe și care răgeau când îi strângeai în mână. Courtney rătăcea printre vitrinele nesfârșite, aparent la fel de uluită ca fetița ei, care gângurea, arăta cu degetul și țipa. Păreau pierdute în admirație – luminile, culorile, muzica de Crăciun –, dar Mike nu vedea nimic din toate astea. N-avea ochi decât pentru ele.

Pentru mamă și copil, Crăciunul venise devreme anul ăsta. Fuseseră deja la Primark și H&M, trimițând angajații în căutarea unor măsuri neobișnuite, în timp ce Courtney șterpelea produse cu etichetele de securitate dezlipite. Șase, șapte, poate chiar mai multe obiecte fuseseră ascunse în fundul căruciorului; Mike nu era foarte sigur de numărul lor, pentru că trebuise să rămână la o distanță

discretă, însă știa că numărul era impresionant. Acum cele două intraseră în magazinul de jucării, iar Courtney trecuse iar la treabă, căutând produsele mai mici, fără sistem de securitate, și strecurându-le în buzunarul hainei. Chiar și de la distanță, Mike se minuna de îndemânarea ei – infractoarea eliberată

condiționat știa instinctiv unde erau camerele de supraveghere și cum să se orienteze, ea și căruciorul, ca să își ascundă acțiunile. În ritmul ăsta, toate cumpărăturile ei de Crăciun aveau să fie gata într-o singură dimineață, fără să

cheltuie niciun ban.

Cu misiunea îndeplinită, Courtney a ieșit din magazin, zâmbindu-i dulce paznicului. Iar lui clar îi plăcea cum arată, pentru că i-a zâmbit și el cunoscător și i-a făcut cu ochiul, știind prea puțin ce gen de persoană era, de ce cruzime barbară fusese în stare. Pentru el, făcea doar parte dintre distracțiile zilei, ca și pentru ea, aparent, pentru că i-a aruncat o privire frivolă peste umăr în timp ce se îndepărta. O clipă îngrozitoare, Mike a crezut că s-ar putea să-l fi văzut pe el, dar apoi ea și-a văzut de drum nonșalantă. Amintindu-și să aibă mai multă grijă și

să nu se lase distras, și-a continuat urmărirea, mergând după ea într-un magazin cu haine bărbătești, unde s-a apucat să mai procure și alte produse, probabil pentru iubitul ei. Și aici s-a pus pe treabă cu meticulozitate, fără să se gândească

nicio clipă că era cu copilul, că ar fi putut fi reținută sau arestată. Avea o treabă

de făcut și s-a ocupat de ea cu mult entuziasm și fără teamă, căutând răbdătoare o pereche de jeanși de designer cu eticheta dezlipită.

În timp ce o privea, Mike era din nou cu gândul la proces, unde apărarea ei pedalase tare pe privațiunile extreme și neglijarea emoțională pe care le-ar fi suferit în copilărie. Fusese nevoită să fure ca să mănânce, să șterpelească

uniforma de școală de la Asda ca să se poată duce la cursuri. Avocatul ei făcuse apel la sentimentele juriului, prezentând-o pe ucigașa juvenilă drept o șmecheră

oprimată, care supraviețuise descurcându-se singură, făcând ce făcuse ca să

supraviețuiască, chiar amenințată cu violența, abuzul și cruzimea. Însă lui nu i se păruse niciodată așa. Pentru el, părea evident că era un rol, iar Courtney Turner era soi rău. Cineva care se delecta încălcând regulile după care trăiau ceilalți, parte a unei familii care, cu un eufemism folosit de multe ori în timpul procesului, le era „bine cunoscută autorităților”. Avocatul apărării își țesuse cu succes pânza, păcălindu-i pe jurații naivi și plini de compasiune, dar nu era decât o urzeală de minciuni, un paravan. Courtney Turner era o hoață, mincinoasă și ucigașă din naștere, care n-a dat dovadă niciodată de remușcări pentru ticăloșia ei, care știa cum să profite de sistem ca să scape întotdeauna basma curată.

Din locul lui de observație aflat în spatele unui stativ cu jachete de piele, Mike a privit cum Courtney a ieșit agale din magazin, făcând o glumă cu o vânzătoare, care n-avea nicio idee că tânăra mămică are cel puțin trei perechi de jeanși ascunși în cărucior. Pentru Mike, cuvintele schimbate de cele două erau emblematice pentru întreaga viață a lui Courtney, care comitea crime fără nicio urmă de conștiință, apoi zâmbea când scăpa de condamnare sau pedeapsă. Așa trecuse prin viață până acum, râzând de autoritate, făcând exact ce avea chef, sondând profunzimile criminalității și depravării fără să fie trasă la răspundere.

Dar asta se termina azi. Pentru prima dată, cineva știa de ea – în sfârșit, nelegiuita avea să-și primească pedeapsa meritată. Mike a zâmbit în timp ce o privea mergând pe stradă cu prada ei obținută necinstit. Courtney era bine dispusă, abia așteptând sărbătorile, încântată de viață și dragoste, fără să-și dea seama că anul ăsta Mike avea pentru ea un cadou de Crăciun foarte special.

110.

— Ai înnebunit? Chiar crezi că sunt în stare să pun la cale uciderea cuiva?

Guy Chambers era roșu la față, revoltat să se afle în sala de interogatorii, și i se citiseră drepturile, după o noapte nedormită în arest.

— Sunt ministru, pentru numele lui Dumnezeu! La Ministerul Justiției. Ar trebui să fiu nebun de legat ca să mă bag în așa ceva.

— Păi, nebunia e o variantă care poate fi invocată, dar asta o să se întâmple mai încolo, a replicat Chandra, amuzată să vadă reacția șocată a lui Chambers.

Deocamdată, aș vrea să ne concentrăm asupra dovezilor.

— Ți-am spus că n-am văzut telefonul ăsta în viața mea.

Chandra a făcut semn spre masa unde se afla telefonul Samsung recuperat, acum într-o pungă pentru dovezi. Uitându-se la Chandra, Chambers și-a suflat nasul și a aruncat șervețelul în coș, ca și cum ar fi sugerat că asta ar putea face și ea cu „dovada” ei.

— Deci negi categoric că Samsungul Galaxy pe care l-am recuperat dintr-un tomberon public de lângă apartamentul tău îți aparține?

— Categoric.

— O să confirmi oficial că nu e al tău?

— Da! De câte ori trebuie să spun?

— Atunci ai putea explica de ce am găsit ADN-ul tău pe el?

Chambers a privit-o șocat.

— Nu se poate.