fie nevoit să se mute din nou, să-și schimbe numele, povestea, trecutul?

Se simțea amețit, copleșit de toată experiența asta. Ce voia cu adevărat era să

fugă înapoi în Reading, să se ghemuiască cu Gavin și să plângă până nu mai poate.

Dar n-avea nicio perspectivă s-o facă, cel puțin nu câtă vreme existau oameni care-i vânau, în care ardea dorința de răzbunare. Probabil că putea spera cel mult la puțină singurătate, o clipă în care să-și regăsească un fel de calm. S-a dus în living și a luat telecomanda. O emisiune stupidă l-ar putea distrage de la situația lui, câtă vreme evita canalele de știri. Poate că ar fi de ajutor și o bere. Da, de asta avea nevoie, ceva rece și tare, care să facă lucrurile un pic mai puțin neplăcute.

A pornit televizorul și a aruncat telecomanda pe canapea, după care s-a îndreptat către bucătărie. N-a zăbovit, pentru că-l împingea gândul la o bere rece, însă, când a intrat în încăperea întunecoasă, s-a oprit. Ceva era în neregulă. La început, nu și-a dat seama ce anume, dar știa pur și simplu că în spațiul întunecat e ceva care-l alarma. Apoi și-a dat seama ce. Era frig. Sandra era friguroasă, așa că toată casa era bine încălzită, mai ales bucătăria din spate, unde-și petrecea o bună parte din timp. Însă acum era rece și, când a aruncat o privire în cealaltă

parte, a înțeles și de ce. Ușa din spate era întredeschisă și se mișca ușor în vânt.

S-a încordat imediat, știind că o auzise pe Sandra închizând-o câteva minute mai devreme, după ce dusese gunoiul. Dar dacă n-au deschis-o Paul sau Sandra, atunci cine…?

S-a răsucit și a luat-o grăbit spre sufragerie, dar când a ajuns în prag, a auzit o voce în spatele lui.

— Sam, eu sunt.

A încremenit, nevenindu-i să-și creadă urechilor. S-a întors încet, nedumerit și speriat s-o vadă pe maică-sa apărând din umbră, nepieptănată, murdară și udă.

— Ce cauți aici? a întrebat el.

— Te rog, Sam. N-am vrut să te sperii și nu vreau probleme. Trebuia doar să te văd.

— Nu poți să vii aici. Știi bine. Unde-ți sunt consilierii de probațiune?

— Habar n-au că sunt aici. Dar e în regulă, n-am fost urmărită, ești în siguranță.

Furios și neliniștit, Sam a făcut instinctiv un pas în spate, dar maică-sa a ridicat mâna, implorându-l să rămână.

— Te rog, Sam, doar cinci minute și după aia plec. Jur.

Părea atât de disperată, atât de nefericită, încât Sam n-a putut spune nu.

Ușurată, maică-sa a făcut un pas ezitant spre el, ajungând în lumina care venea din sufragerie. Iar Sam a văzut ce plină de noroi și udă era, tremurând de frig din toate încheieturile.

— Doamne, Dumnezeule, mamă, ești bine?

— Sunt bine. Datorită ție.

— Cum adică?

Maică-sa a ridicat privirea spre el, iar Sam a fost surprins să vadă că părea…

rușinată.

— Am… am făcut o nebunie în seara asta. Ceva ce n-am crezut niciodată că as face.

— Ce vrei să spui, mamă? Mă sperii.

— Îmi ieșisem din minți, nu mai gândeam, a răbufnit maică-sa, părând pe punctul să izbucnească în lacrimi. Te-am pierdut pe tine, mi-am pierdut serviciul, casa, totul. Voiam doar să înceteze toate, să șterg durerea pe care-am provocato, durerea pe care încă o provoc…

Sam a privit-o, amuțit de șoc, dându-și seama încet-încet încotro se îndrepta.

— Părea singura mea opțiune la momentul acela, singurul lucru pe care-l puteam face ca să îndrept lucrurile.

Ezita, iar tulburarea evidentă a lui Sam complica fiecare cuvânt.

— Am intrat într-un lac, m-am scufundat, am înotat cât de mult am putut în jos. Credeam că vreau să rămân jos pentru totdeauna, să… dispar pur și simplu.

După aceea, ți-am văzut chipul. Cu ochii minții, te-am văzut pe tine. Și am știut că

nu pot s-o fac. Că trebuia să te văd, chiar dacă pentru ultima dată.

— Nu spune așa, mamă, te rog, nu spune așa.

Acum plângea el, distrus de ideea că mama lui se simte atât de nenorocită, atât de singură, încât încercase să-și pună capăt zilelor. Voia cu disperare s-o ia în brațe, să-i spună că totul o să fie bine, chiar dacă știa că nu e adevărat. Însă când a făcut un pas spre ea, maică-sa a ridicat mâna și l-a oprit.

— Te rog, Sam, lasă-mă să vorbesc. Și după aia jur că plec. N-o să mai auzi de mine; nu trebuie să mă mai vezi niciodată.

Respira greu, peste măsură de ostenită, dar era hotărâtă să spună ce venise să

spună, fără să fie întreruptă. Deși pe Sam îl ucidea că n-o poate alina, a rămas pe loc, imobilizat de expresia ei înlăcrimată și rugătoare.

— Nu… nu vreau să mă ierți, Sam. Nu pot să mă aștept la așa ceva și nici nu merit. Dar vreau… vreau să încerci să înțelegi. Ziarele spun că am făcut ce am făcut pentru că voiam atenție. Pentru că eram singură, plictisită și rea. Și așa am crezut și eu la început. Dumnezeu știe, așa am crezut și m-am urât din cauza asta.

Dar acum știu că nu atenție voiam, ci dragoste. Singurul lucru pe care nu l-am avut niciodată.

Sam își dorea cu disperare să se oprească – era prea mult, prea cumplit –, dar ea a continuat neabătută, deși avea lacrimi în ochi și vocea i se frângea.

— Bineînțeles, ce le-am făcut bietelor fete nevinovate, surorilor mele, nu mi-a adus decât ură. Și furie. Exact opusul a ceea ce voiam. Atunci am crezut că asta a fost, că am primit ce meritam. Că o să fiu disprețuită tot restul vieții. Că n-o să

mai am parte de o vorbă bună sau o atingere blândă…

Emily și-a coborât privirea în podea, copleșită de vinovăție și dispreț de sine.

Sam a văzut cum i se scurgea o lacrimă pe nas. Își dorea cu disperare să-i alunge tristețea, să pună capăt suferinței ei, dar, spre surprinderea lui, maică-sa a ridicat capul, cu o privire plină de dragoste în ochii înlăcrimați.

— … dar tu ai schimbat toate astea, Sam.

Băiatul n-o putea privi în ochi, copleșit cu totul.

— Doar la mulți ani după nebunia și nenorocirea aia, după ce-mi schimbasem numele, adresa și toată viața am aflat după ce tânjisem dintotdeauna. Tu mi-ai oferit dragoste, mi-ai oferit-o cu prisosință, ai fost singura persoană care a făcut-o vreodată cu adevărat.

Sam se uita la ea, fiecare cuvânt străpungându-i inima.

— Știu că am distrus totul, că ți-am distrus viața, era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar vreau să știi că nu sunt cine se spune că sunt. Nu sunt… monstrul ăla. M-am schimbat, am făcut ceva lucruri bune în viață, datorită iubirii pe care mi-ai dat-o tu.

Cum de mai era în stare să continue? Sam era complet distrus și îi șiroiau lacrimile pe față, dar maică-sa găsea cumva puterea să meargă mai departe.