prietenă a lui, duhovnicul și mentorul lui, însă acum între ei exista o barieră de netrecut, un zid gros de suferință și acuzații. Alison își refăcuse viața, avea o rețea de sprijin enormă în jurul ei, în timp ce Mike n-avea pe nimeni. Însă n-avea să
recunoască aici, așa că și-a lăsat capul în jos și a răspuns scurt:
— Ce rost are? Ce-a fost a fost.
— Chiar n-ai cum să-i convingi să se răzgândească? Să-i convingi că au greșit?
— Dar au greșit? Din punctul meu de vedere, au nimerit-o la fix.
Știa că pare ranchiunos, dar nu se putea abține.
— Mike, haide, n-o să realizezi nimic dacă vorbești așa…
Tonul ei era plin de compasiune, dezvăluind o sclipire a vechii afecțiuni pentru el, dar rezultatul era că-l făcea să se simtă și mai rău.
— E adevărul dur, nu? Tot ce ating se duce naibii.
— Nu-i adevărat. N-a fost niciodată adevărat.
— Nu? Ai uitat ce mi-ai spus, Alison?
Acum era rândul ei să întoarcă privirea.
— Te rog, Mike, chiar nu vreau să fac așa ceva…
— M-ai acuzat pe mine pentru ce s-a-ntâmplat, m-ai acuzat drept în față.
— Eram supărată și furioasă, nu știam ce spun…
— Ah, știai exact ce spui. „Dacă n-ai fi fost atât de distras, atât de hotărât să
rezervi nenorocita aia de vacanță, fata noastră ar fi în viață”. Sunt cuvintele tale, Alison. Cuvintele tale nenorocite.
Alison nu a spus nimic, refuzând să-l privească.
— Negi? Negi că m-ai acuzat că ți-am distrus viața, că ți-am frânt inima, că te-am torturat oră de oră, zi de zi?
A aruncat cuvintele spre ea, ostil și înfuriat, însă acum, spre groaza lui, a văzut că umerii ei se cutremură, iar fosta lui soție începe să plângă. Sunetul suspinelor ei îl terminase întotdeauna și așa s-a întâmplat și de data asta. Ce vierme era că
o certa! Ce drept avea s-o acuze?
— Alison, îmi pare rău, n-am vrut să…, a strigat el, făcând un pas ezitant spre ea.
— Am venit doar să aduc niște flori, Mike…, a gâfâit Alison printre suspine, cu ochii în pământ. Să pun niște flori pe mormântul fiicei noastre…
Abia putea vorbi, îndurerată, distrusă din nou.
— De ce trebuie să mă ataci așa? Ce-am făcut eu?
Era adevărat. Nu făcuse nimic; doar se măritase cu un bărbat care nu era demn de ea.
— Te rog, Alison. N-am vrut. Doar c-am avut câteva zile groaznice și…
Cuvintele i s-au pierdut când ea a dat din mână, disperată să-l facă să tacă.
Fiecare cuvânt părea s-o rănească. O clipă, cei doi părinți au stat împreună, tăcerea grea fiind sfâșiată doar de suspinele înăbușite ale lui Alison. Apoi ea a trecut rapid pe lângă el, a pus florile pe mormânt, s-a oprit o secundă să sărute piatra de căpătâi a fiicei ei, după care s-a îndreptat și a plecat în grabă pe alee.
— Alison…
Ar fi vrut s-o oprească, s-o ia în brațe, să-i ceară iertare, dar știa că n-are niciun rost. Alison nu avea nevoie de el, nicio dorință să-i împărtășească
autocompătimirea și durerea. Mike era complet singur aici, doar în compania vinovăției, disperării și rușinii foarte, foarte profunde.
81.
— Tu chiar vrei să-mi spui că ți-ar părea rău dacă i se întâmplă ceva lui Emily Lawrence?
Era ceva îndrăzneț, provocator, adică exact cum fusese Guy Chambers din clipa în care Chandra Dabral pusese piciorul în biroul lui. Ținând cont că era audiat la Ministerul Justiției, în absența unui avocat sau consilier, tactica era deopotrivă
curajoasă, deschisă și fără nicio urmă de regret. Chandra nu putea să-și dea seama dacă era stratagema unui om vinovat sau comportamentul încrezător al unui nevinovat. Oricum, erau doi la unu, pentru că ea-l avea și pe detectivul-sergent Buckland, însă ministrul adjunct părea cât se poate de relaxat.
— Adică, știu că toți trebuie să afișăm o figură tristă în public, să ne comportăm ceremonios și să părem îngrijorați, dar nu-i jelesc pe Andrew Baynes
sau Mark Willis, n-o să plâng nici după Emily Lawrence, pardon, Janet Slater, dacă
se face în sfârșit dreptate și în cazul ei.
— Consideri dreptate ce li s-a întâmplat lui Baynes și Willis?
