— Așa că am vrut să-ți mulțumesc, Sam. Pentru că m-ai ajutat, pentru că m-ai salvat. Ai făcut pentru mine mai mult decât o să-ți dai seama vreodată… și de-asta îți doresc acum tot binele. Poate că n-o să fiu pe-aproape să văd, dar îți

doresc o viață fericită. Nu pot să-ți mai ofer nimic, am distrus deja prea mult, dar pot măcar să-ți ofer mulțumirile și dragostea mea. Mulțumesc, Sammy…

A făcut un pas înainte și s-a aplecat, sărutându-l blând pe frunte și ținându-l în brațe pentru o ultimă dată. Apoi, la fel de tăcută cum venise, a plecat, strecurându-se pe ușa din spate și lăsându-l pe Sam singur, plângând în întuneric.

105.

Se împleticea pe drumul de întoarcere, orbită de lacrimi. Totul se desfășurase exact cum sperase ea, și totuși acum se simțea și mai descurajată decât când pășise în lacul înghețat. Atunci, se gândise doar la ea, cum să pună capăt suferinței o dată pentru totdeauna, însă acum știa că trebuie să trăiască și, mai rău, să trăiască fără Sam. Fusese cea mai mare bucurie a ei, singura ei realizare; acum, existenta lui avea s-o tortureze zi și noapte, însetată după prezența lui.

Probabil că asta i se cuvenea, dar era o pedeapsă plină de cruzime.

Ciudat cât de amară era pastila acum. După ce fusese roasă de ură de sine, dorința de a-l mai vedea o dată pe Sam o umpluse de energie și adrenalină. Se împleticise din tabăra de rulote până într-un sat din apropiere, unde comandase un taxi de la cârciuma locală. Șoferul păruse mai interesat să-și păstreze curat interiorul imaculat al mașinii și nu și-a pus întrebarea de ce era atât de plină de noroi sau de ce-i evita privirea. Drumul până în Maidenhead durase mai puțin de jumătate de oră și ajunsese acasă la Paul la timp ca să-l vadă ieșind în oraș, ținându-se de mână cu proasta de nevastă-sa. Păruse dintr-odată că soarta era de partea ei, iar ea profitase din plin, mai ușurată decât putea spune că Sam nu s-a întors să fugă când o văzuse. Nu o respinsese, nu o certase, și totuși asta făcuse și mai grea încheierea timpului petrecut împreună – ultima imagine era a fiului ei, distrus și tulburat, cu obrajii uzi de lacrimi. Asta să fi fost moștenirea ei?

Asta să fie imaginea lui Sam care o va bântui tot restul vieții?

Suspinând, Emily s-a clătinat până la cel mai apropiat taxi. Curând se întorcea pe M40, șoferul ei mult mai atent de data asta, evident îngrijorat că s-a întâmplat ceva îngrozitor. Însă Emily n-a spus prea multe, înăbușindu-și suspinele și promițându-i încă 10 lire dacă apasă pe accelerație. Iar el s-a conformat, astfel că

tocmai bătea de miezul nopții când s-au apropiat de intrarea în tabăra de rulote din Colne Valley.

— Poți să mă lași aici, a spus Emily, cerându-i să oprească chiar înainte de intrare.

A așteptat până s-a îndepărtat mașina, apoi a pornit spre „casă”, luând-o prin tufăriș ca să evite drumul principal. A mers repede și curând a ajuns înapoi pe cărare, de unde a țâșnit printre rulotele fixe. Aici s-a oprit, temându-se să nu-i fi fost descoperită absența, ca Marianne și ceilalți să nu sară la ea enervați, ofensați, cerând explicații. Dar spre imensa ei ușurare, tabăra de rulote era la fel de tăcută

și de nemișcată ca atunci când plecase. Emily a înălțat o rugăciune tăcută, recunoscătoare că azi mersese măcar ceva bine – n-avea niciun chef de muștruluială. Mulțumită, a parcurs rapid ultimii câțiva metri, urcând fără zgomot treptele și întredeschizând recunoscătoare ușa.

Însă când a urcat în rulotă, a simțit brusc o prezență nedorită, cineva care o pândea în ușă. A încercat să țipe, să strige, dar înainte să apuce, a simțit o lovitură

zdrobitoare în ceafă. Căzând în față, s-a lovit de tocul ușii, abia înțelegând ce se petrecea, când o pereche de mâini aspre a prins-o și a tras-o cu forța înăuntru.

•

Sânge. Îi simțea gustul în gură, îl simțea lipit de față. A deschis un ochi, dar vederea îi era încețoșată; a reușit să distingă o siluetă familiară în fața ei. Când ochii i s-au obișnuit cu întunericul, iar zvâcnetul din cap s-a mai redus, l-a văzut așezat pe scaunul din fața ei: fratele ei mai mare, Robert.

— Bună, surioară, nu te-am mai văzut de mult!

A tresărit pe scaun, îngrozită de glasul lui, de purtarea lui, de sclipirea din ochi.

Robert era atât de aproape de ea, încât ar fi putut să se aplece și s-o sărute, însă

nu o reîntâlnire drăgăstoasă avea el în minte.

— Pot să-ți zdrobesc laringele înainte să apuci să scoți vreun sunet, deci nici prin cap să nu-ți treacă să țipi. Ne-am înțeles?

Emily a încuviințat, amuțită de groază.

— Bun. Așa, lucrurile ar trebui să meargă mult mai ușor.

Zâmbea în timp ce vorbea, dând la iveală dinții îngălbeniți, stricați. Emily a fost transportată brusc într-o perioadă din viața ei pe care se străduise din greu s-o uite, când mâncarea, confortul și chiar și igiena de bază erau marfă rară.

— Îmi dau seama că ești încântată să mă vezi, a șuierat el. Și eu mă bucur foarte tare. A durat o veșnicie să-ți dau de urmă. Poate că nici n-aș fi reușit dacă

nu era băiatul…

Și acum Emily și-a dat seama de amploarea greșelii ei. Fusese atât de hotărâtă

să-l vadă pe Sam, să se justifice în fața lui și să-și ia rămas-bun cum se cuvine, încât nu stătuse să se întrebe dacă Robert nu-l urmărea pe el, plecând de la premisa că oriunde ar fi fost Sam, avea să apară până la urmă și ea. I se făcea rău când se gândea că acțiunile ei s-ar putea să-l fi pus pe el în pericol, că putuse să

fie așa de proastă. Din fericire totuși, Robert părea mai interesat de ea și s-a rugat ca răzbunarea lui din seara asta să fie finalul.

— Păi, te-ai schimbat. Te-ai ajuns, nu? a rânjit disprețuitor fratele ei.

— Văd că tu nu, a ripostat ea. Tot mai bei pe rupte, nu?

— De ce să schimbi obiceiurile de-o viață? Apropo, te salută ceilalți, le-ar fi plăcut să vină și ei, dar e treaba mea. Nu-i nevoie să-i amestecăm și pe ei.

— Ce erou! Ce familist! s-a strâmbat Emily.

A căzut ca fulgerată pe spate, mâna lui o lovise în obraz înainte să-și dea seama ce se întâmplă. Vedea stele verzi, dar el era chiar în fața ei, sălbatic și înfuriat.

— Să nu îndrăznești să vorbești cu mine despre familie, javră ce ești! Ce știi tu despre familie? Nu ți-a păsat niciodată decât de tine, să obții ce vrei, chiar dacă

asta înseamnă… dacă înseamnă să omori fetițe fără apărare. Să le dai foc când dorm în paturile lor.

Emily era șocată să vadă durerea autentică din spatele furiei lui, suferința lui încă proaspătă. Îngenuncheată, s-a adunat, a scuipat sângele din gură și s-a pregătit să se milogească pentru viața ei.

— Uite, Robert, ai toate motivele să mă urăști. Ce am făcut a fost mai mult decât îngrozitor. N-a trecut o zi de-atunci să nu mă fi gândit la fetele alea, să nu mă urăsc pentru ce-am făcut, să nu-mi doresc să pot să dau timpul înapoi. Merg la mormintele lor în fiecare an, de zilele lor de naștere, și mă rog pentru ele, le cer iertare…

— Nu fi obscenă, femeie!

— Știu ce-am făcut. Și știu și prețul. Nu doar pentru mine, pentru noi toți. Și îmi pare foarte, foarte rău. Dar, Robert, te rog, crede-mă când spun că n-am vrut niciodată nimic din toate astea. Nu le-am urât pe ele, nu te-am urât pe tine, a fost doar locul ăla, locul ăla cumplit. Nu-l puteam suporta, nu-l puteam suporta nici pe el, nu puteam suporta că mama nu era acolo…

— N-o amesteca pe ea, a răspuns Robert încruntându-se nervos.

— Ah, te rog, nu-i lua apărarea. Ea a fost cauza tuturor lucrurilor ăstora, dacă

nu ne-ar fi abandonat…

De data asta, a văzut ce urma, dar nu s-a putut mișca destul de repede, iar pumnii lui au lovit-o în nas, smucindu-i capul pe spate și aruncând-o pe podea.

Amețită, Emily s-a străduit să se ridice și s-a retras în bucătărie, cu Robert venind spre ea.

— Să nu mai scoți o vorbă despre mama noastră, și de fapt, despre niciunul dintre noi. N-ai tu dreptul să vorbești despre noi, n-ai dreptul să vorbești despre nimic…

Ochii îi aruncau flăcări, flăcările întunecate ale răzbunării. Fratele ei nu venise să-i asculte mărturisirea, venise s-o ucidă.

— Ciudat, nu, ce multe ai de zis?! Ai tăcut până acum, nu? Te-ai ascuns, ți-ai văzut de viață, te-ai distrat de minune, în timp ce noi a trebuit să ne împăcăm cu ce-ai făcut tu. Să-i vedem pe mama și pe tata distruși, să-i vedem pe ceilalți bând, suferind, bătându-se. Să fim arătați cu degetul, scuipați, insultați toți pentru ceva ce-ai făcut tu, numai și numai tu…

Avea dreptate. Nu voise să știe ce li se întâmpla lor, nu putea suporta să se gândească la ce se spunea despre ea în Bridgend, cum suferiseră supraviețuitorii.