— Ai dreptate, Sam. Tot ce mă acuzi că am făcut, chiar am făcut. Și multe altele pe deasupra. Dar vreau să mă revanșez, vreau să înțelegi. Te rog, dă-mi ocazia și jur că o să trecem peste asta… o să fim din nou fericiți.
— Pe bune? Și de unde știi tu? Cum văd eu lucrurile, fie stăm aici, cu pază
armată zi și noapte, fie ne ascundem în vreun orășel din fundul pământului, ne rupem de prieteni, de familie, trăim o minciună. Astea sunt singurele noastre variante; de fapt, nu, singurele tale variante. Nu vreau să fiu băgat în chestia asta.
— Sam, nu vorbi așa, te rog…
— Dă-mi drumul!
A împins-o brutal pe Emily, care se ținea de el.
— Nu vreau să fiu cu tine. Nu vreau nici măcar să te mai cunosc.
Emily a căzut în genunchi, distrusă de respingerea dură.
— Mă duc la tata. Nu încerca să mă suni, că n-o să răspund.
În timp ce vorbea, a oprit lângă ei un Uber, iar Sam s-a îndreptat grăbit spre el.
— Sam…
Dar era puțin cam târziu. Mașina pornea deja, cu Sam aflat în siguranță
înăuntru.
— Nu-l poți opri? a întrebat-o Emily rugător pe Marianne, dar consiliera de probațiune a clătinat din cap.
— E liber să se ducă unde vrea, dar noi trebuie să ne întoarcem înăuntru, Emily. Se adună lumea.
Vorbea pe ton insistent, autoritar, însă Emily n-a băgat-o în seamă și s-a întors să se uite după mașina care se îndepărta încet, după fiul care dispărea definitiv din viața ei.
79.
— Condoleanțe. Moartea lui Andrew trebuie să fi fost un șoc îngrozitor pentru tine.
Diane Baynes a ridicat brusc privirea, ca și cum ar fi fost surprinsă de cuvintele lui Isaac Green. Privea cadavrului fiului său de aproape un minut, în tăcere completă, cu chipul rigid și ochii uscați. Acum s-a uitat la consilierul de probațiune, ca și cum ar fi încercat să găsească vreun înțeles ascuns în cuvintele lui. Totuși, trăsăturile au început să i se relaxeze încet-încet, iar în cele din urmă
a răspuns:
— Întotdeauna mi-am făcut griji că o să aibă un sfârșit tragic, dar…
Cuvintele i s-au stins pe buze, iar privirea i s-a îndreptat din nou spre cadavrul fiului ei. Angajații de la firma de pompe funebre făcuseră tot ce putuseră, dar amploarea rănilor n-avea cum să fie ascunsă.
— Știu că e greu de înțeles și îmi pare rău că trebuie să-l vedeți pe Andrew așa, dar mă tem că e nevoie să îndeplinim formalitățile.
— Când te gândești că există cineva care poate urî o ființă umană atât de tare încât să-i facă așa ceva…, a replicat ea pierdută, ca și cum nu l-ar fi auzit. Cum o fi să porți atâta ură în suflet?
Isaac a încuviințat, dar n-a spus nimic.
— Să fii atât de furios? Atât de crud? Probabil că te devorează pe dinăuntru…
Femeia în vârstă s-a înfiorat, iar vocea i s-a frânt, dând un prim indiciu al suferinței.
— Fiul meu nu era un înger. Ce i-a făcut fetei ăleia, în fine, nu poate fi iertat, nu? Dar a fost acum atât de multă vreme și el reușise să facă ceva, nu?
S-a întors către Isaac, cu o privire imploratoare.
— Avea o slujbă bună, un apartament, ceva prieteni. Făcea ceva util, productiv, nu?
— Cu siguranță încerca, a aprobat-o el.
Diane a dat absentă din cap, după care a adăugat:
— Crezi… crezi că exista ceva bun în el?
O clipă, Isaac n-a știut cum să reacționeze, prins în ambuscadă de întrebare.
— În afara familiei, tu-l cunoșteai cel mai bine, a insistat femeia. Ai văzut ceva bun în el? Orice?
Nevoia ei era evidentă, sinceră, dar Isaac tot a ezitat să răspundă, alegându-și cu grijă cuvintele.
— Nu sunt sigur că sunt foarte utile în cazul ăsta cuvinte ca „bun” și „rău”.
Cred că Andrew și-ar fi dorit să ducă o viață utilă, să-și fi lăsat problemele în urmă… și totuși, n-a vorbit niciodată despre victima lui, n-a părut niciodată
capabil să accepte suferința pe care a provocat-o familiei Rose, ceea ce înseamnă
că unora li s-a părut greu să ierte.
