Strângând în mână biletul, Ian Blackwell a traversat King’s Cross spre peronul 14. Trenul spre Glasgow pleca în cinci minute și, dacă se putea urca, era sigur că

o să fie în siguranță. A mers grăbit, cu pași care păreau tot mai mari, străduindu-se să ajungă pe peron cât de repede putea. Vedea chipuri venind spre el, simțea trupuri frecându-se de el în gara aglomerată înainte de Crăciun. Oare i se părea lui sau lumea se uita la el, îi observa trăsăturile? Și-a coborât privirea și a mers mai departe, grăbind și mai mult pasul, dar aproape imediat s-a lovit de un alt călător și s-a împleticit într-o parte.

— Uită-te pe unde mergi, amice…

Blackwell n-a răspuns, a ridicat mâna în semn de scuze și a pornit mai departe.

A trecut de peronul 11, apoi 12… aproape ajunsese. Cu un oftat de ușurare, a văzut bariera de la peronul 14 și dincolo de ea trenul pregătit și așteptând. Și-a introdus biletul în aparat, a trecut de barieră și a pornit într-o alergare ușoară. În

spatele lui, a auzit bariera deschizându-se din nou, dar n-a băgat în seamă

zdrăngănitul, aflat aproape de mântuire acum.

— Scuză-mă!

Vocea era aproape în spatele lui, dar el a mers grăbit mai departe, îndreptându-se către ușa trenului.

— Ian Blackwell?

Fugarul a încremenit, apoi s-a întors, șocat până în măduva oaselor. Același

„călător” cu care se ciocnise mai devreme venea acum spre el.

Îmbrăcat în civil, avea în mână o legitimație a Poliției Metropolitane. Blackwell s-a răsucit, a lăsat geanta să cadă și a luat-o la fugă pe peron, însă abia dacă făcuse cinci metri când doi polițiști de la Transporturi au pornit în fugă spre el din celălalt capăt al peronului. Blackwell a avut doar o secundă să hotărască ce are de făcut mai departe – să se întoarcă și să-l placheze pe polițistul în civil, să sară în tren sau să se arunce pe linia liberă de alături –, iar ezitarea l-a costat. Polițistul în civil a ajuns rapid la el, l-a prins de haină, l-a întors și i-a lipit fața de peretele murdar al trenului.

Totul s-a terminat rapid. Marea misiune a lui Blackwell, viața lui secretă s-a destrămat într-o clipită. A fost prins și gata, acum trebuia să suporte consecințele.

O să-i aducă toate acuzațiile posibile – polițiștii în funcție nu urau nimic mai mult decât un coleg rebel –, dar o condamnare la închisoare era de neimaginat. Avea să fie un mort viu, criminalii condamnați o să stea la coadă să prindă o bucățică

din așa-zisul justițiar. Nu, dacă voia să supraviețuiască, trebuia să fie viclean, să

negocieze, să joace singura carte pe care o mai avea.

O să li-l dea pe Chambers.

103.

A trecut pe culoarul pustiu, cu capul în jos și privirea în podea. Știa unde merge, fusese de nenumărate ori în magazinul ăsta, iar acum era recunoscător pentru asta. Nu voia să zăbovească, să atragă inutil atenția asupra lui – voia doar să termine treaba și să plece cât mai repede.

Ca la un semn, a început să-i sune telefonul, melodia electronică enervantă

răsunând în magazin. L-a scos și a răspuns repede, întrerupând sunetul.

— Mike Burnham.

— Eu sunt.

Tipic pentru Alison. Direct la subiect.

— Alison, chiar nu-i un moment potrivit. Sunt în mijlocul…

— Cum adică nu-i un moment potrivit? Ar fi trebuit să fii aici.

— Ce?

— Ah, te rog, Mike. Nu-mi spune că ai uitat!

Mike s-a încordat și și-a scotocit memoria, dar nu și-a adus aminte nimic. Ce voia să zică?

— Ar fi trebuit s-o iei pe Rachel diseară. Am stabilit acum câteva săptămâni, e petrecerea de Crăciun de la mine de la serviciu.

Un junghi de vinovăție acum, când s-a arătat o amintire vagă.

— Am chemat un taxi. Ce dracu’ ar trebui să fac?

— Nu poate să aibă Dave grijă de ea? a reacționat Mike iritat. Parcă era

„tăticul” model.

— Întâmplător, vine și el.

— Te dai mare cu băiatul nou, nu?

— Nu mai fi așa de infantil. Când poți să ajungi?

O clipă de ezitare. Mike știa că greșise, știa că ar trebui să dea o mână de ajutor, dar cum ar fi putut?

— Îmi pare rău, Alison, trebuie să închid.

A întrerupt convorbirea și a închis rapid telefonul. Știa că Alison o s-o ia razna și o să-i lase mesaje, o să-l facă în toate felurile, dar nu-și permitea să se lase distras, nu-și putea lăsa atenția să devieze nicio secundă. S-a oprit în capătul culoarului și s-a aplecat să ia un ciocan de dulgherie, cu vârf spintecat, pe care l-a cântărit gânditor în mână. Mulțumit, l-a pus în cărucior, lângă drujbă și sacii de gunoi, apoi a plecat, îndreptându-se grăbit spre casa de marcat.

104.

Sam nu și-a șters zâmbetul de pe chip decât după ce a plecat taică-su. Paul și Sandra se străduiseră din răsputeri să-l înveselească, iar el încercase din greu să-și arate recunoștința. În realitate optimismul lor nemilos i se părea grețos, iar criticile permanente la adresa maică-sii, greu de înghițit. Da, o merita, dar nerăbdarea cu care încercau să producă o ruptură între ea și Sam îi lăsa un gust amar.

Obosit de picătura lor chinezească de acuzații, încercase să profite de ocazie și se oferise să se ducă el să ia o comandă de mâncare, până când Paul pusese piciorul în prag, insistând că era mult prea periculos. Se încăpățânase să meargă

el, iar Sandra se hotărâse rapid să vină și ea, clar stânjenită de ideea de a face

conversație politicoasă cu Sam. Băiatul nu se supărase deloc, în parte pentru că

Sandra i se părea nesărată, dar în principal pentru că voia să fie singur.

Avea senzația că abia dacă atinsese pământul cu picioarele de ieri-dimineață.

Părea că abia acum cinci minute a venit maică-sa să-l ia de la școală, și totuși de-atunci suferise șocuri urâte și surprize neplăcute cât pentru o viață. Nu mai era aceeași persoană, nu mai erau aceeași familie, toată lumea lui părea să se fi înclinat pe axa ei, și totuși nu avusese timp să înțeleagă sau măcar să înceapă să-și dea seama ce simte. De-atunci, nu făcuse decât să reacționeze la evenimente

– ascultase mărturisirea maică-sii, descoperise adevărul despre perioada aceea cumplită, se înfuriase pe ea, fugise la taică-su – și încă nu știa ce însemnau toate astea. Oare maică-sa era în siguranță? O s-o mai vadă vreodată? Putea găsi resurse s-o ierte? Și dacă nu, ăsta era viitorul lui, să stea într-un sat ciudat, cu o mamă vitregă pe care abia dacă o cunoștea? Sau era doar ceva temporar? O să