Surprins, intrusul a ridicat brusc privirile.

— Isaac? Ce dracu’ faci aici?

Consilierul veteran ținea un dosar în mână, cu lanterna îndreptată spre el, însă

l-a strecurat rapid în tăvița de corespondență.

— Căutam ultima evaluare a cazului lui Yusuf Bedlin. Urmează o nouă evaluare și…

— În biroul meu? Pe întuneric? a ripostat Christopher fără să ia în seamă

pretextul și a venit în grabă spre el.

— Oricum, a zis Isaac repezit, sunt convins că ai destule pe cap, așa că…

— Stai naibii pe loc, i-a cerut superiorul lui, căutând dosarul.

Când l-a deschis, n-a fost surprins să vadă că era raportul disciplinar al lui Isaac, varianta finală care fusese pusă la semnat în tăvița lui de corespondență.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, a zis el nimicitor, închizând dosarul. Dornic să

știi verdictul, nu? Dornic să știi ce-avem de gând să facem cu tine?

— Și dacă așa e? a replicat Green fără nicio urmă de remușcare. Tot procesul ăsta a durat câteva luni, luni de stres, ostilitate și insinuări…

— Și crezi că asta-ți dă dreptul să obții pe ascuns acces la dosare de personal confidențiale în biroul meu personal? Ar trebui să te dau afară pe loc.

— Pun pariu că ți-ar plăcea.

— Al naibii să fiu dacă nu. Ai fost o pacoste din prima zi, vezi omisiuni unde nu există, inventezi prejudicii, totul ca să explice performanțele tale lamentabile.

— Zi pe față, domnule director adjunct, a replicat Isaac râzând cu amărăciune.

Zi!

— Doamne, Dumnezeule, Isaac! Cum ai tupeu să vii aici și apoi să iei totul în râs?

— Uite ce-i, dacă e să fiu aruncat la gunoi după atâția ani de muncă, atunci am dreptul să știu. Nu puteți ține pe cineva în suspans permanent, să-l torturați așa, să-l umiliți…

— Ți-ai făcut-o cu mâna ta, Isaac. E mâna ta, nu a noastră. Dar hai să-ți zic ceva, ajungem la capătul drumului, prietene. Îți consumi ultima șansă…

Christopher vorbise vesel, așteptând, sperând să obțină o reacție ostilă, dar, spre surprinderea lui, Isaac a afișat un zâmbet amar, epuizat. I-a susținut o clipă

privirea, apoi a trecut pe lângă el, șoptind sumbru:

— Habar n-ai tu…

Și apoi a dispărut, lăsându-l pe Christopher furios, ofensat și profund încurcat.

Peste ce mai dăduse Isaac în timp ce răscolea prin biroul lui?

97.

Căutau, căutau, căutau… dar nu avansau deloc. Întorcându-se dinspre polițiștii obosiți, Chandra a încercat să-și ascundă frustrarea și dezamăgirea, în timp ce murmura discret în telefon.

— Și mami vă iubește… dar mami trebuie să lucreze. Poate că vă culcă tati în seara asta, vă cântă să adormiți. Știți ce bine se pricepe tati la cântat…

Sugestia ei a fost întâmpinată de un cor dezaprobator, care i-a frânt inima.

Chandra se simțea vinovată că nu e acasă la ora de culcare a copiilor și, mai rău, că felul atent al lui Nimesh de-a avea grijă de fete era atât de des neglijat și disprețuit. Lucrurile ar fi luat-o razna de câteva luni dacă n-ar fi fost răbdarea și hotărârea lui, și totuși cu ce mulțumiri se alegea? Era nedrept, dureros și, deși el insista întotdeauna că nu-l deranjează, Chandra știa că nu-i așa. Tânjea să fie acasă, să-l mângâie și să-și ia fetițele în brațe, dar nici nu se punea problema. În niciun caz câtă vreme ancheta lor se tot împotmolea.

Scotociseră aproape fiecare bucățică de curte comună perfect întreținută, însă

până acum nu găsiseră nimic. Și în continuare? O s-o ia mai departe, pe Vauxhall Bridge Road, poate să se îndrepte spre Millbank, scormonind prin tomberoane și ridicând capacele de canalizare din cauza unei intuiții? Părea fără rost, ilogic, un semn clar al disperării lor tot mai profunde, și totuși Chandra era atât de convinsă

că Guy Chambers e implicat, că le ascundea ceva, încât nu putea să renunțe. Dar dacă perchezițiile nu aveau niciun rezultat? O să mai aibă încrederea echipei, după ce căutaseră cai verzi pe pereți? Sau o să înceapă să-i pună la îndoială

autoritatea? Era convinsă că Gary Buckland va profita imediat, dacă se întâmpla așa.

Și-a dat seama că nu mai era atentă la lamentările fetelor, astfel că le-a urat noapte bună, le-a spus că le iubește și a închis. Brusc, s-a simțit stoarsă, obosită

și dezamăgită și în mare parte dispusă să-și accepte înfrângerea. Însă știind că

subordonații ei o urmăresc, conștientă că nu ajunseseră în toate colțurile parcului, a revenit pe câmpul de luptă și și-a pus o pereche de mănuși de cauciuc în timp ce se îndrepta spre cel mai apropiat tomberon.

Nu era perfect? Iat-o pe ea, ofițerul superior în cea mai complexă și mediatizată anchetă din carieră, și ce făcea? Stătea după program într-o grădină

întunecoasă și scotocea într-un tomberon, de unde scotea pahare de cafea goale, pungi de chipsuri și, neapărat, pungi cu rahat de câine. Furioasă, s-a pus pe treabă, abia uitându-se la gunoiul pe care-l scotea, convinsă că se făceau de râs și ea, și echipa. Era dornică să termine odată, să înfrunte înfrângerea, așa că a dat bice și a scos câteva doze de bere goale și o jumătate de sticlă de vodcă. S-a strâmbat și le-a pus în grămada tot mai mare de lângă ea, după care s-a avântat din nou în adâncul tomberonului. Și acum a ezitat. Pentru că acolo, chiar la fund, a zărit ceva care i-a trezit curiozitatea. Ceva mic și dreptunghiular, învelit strâns într-o pungă de la Boots. A desfăcut-o și a văzut cu surprindere că înăuntru era un telefon mobil.

Brusc, inima a început să-i bată nebunește. Ecranul Samsungului Galaxy nu era crăpat sau stricat, iar telefonul în sine părea să fie în stare de funcționare, trezindu-se la viață când l-a pornit. Și de ce să-l fi aruncat cineva, să-l ascundă pe fundul unui tomberon murdar, dacă nu…

A dat deoparte husa de pe spate și l-a ridicat în lumină, iar pe chip i s-a întins un zâmbet. Numărul de serie al telefonului era lung și complicat, însă l-a recunoscut imediat. Era telefonul folosit pentru transmiterea informațiilor despre Mark Willis, Andrew Baynes și Emily Lawrence.

În sfârșit, îl adusese pe Guy Chambers exact unde voise.

98.

De obicei, singurătatea îl speria. Dar în seara asta era prietena lui.

Plimbându-se prin casa pustie, Jack s-a simțit cuprins de entuziasm și inundat de adrenalină. Era în dezavantaj de câteva săptămâni bune, îngrozit de eliberare, șocat de reacția din lumea largă, dezorientat de noua lui viață, însă în seara asta se simțea bine. Mai mult decât bine.

A verificat să fie încuiată ușa din față și a mai făcut un tur al casei înainte să se întoarcă în bucătărie. A tras draperiile, s-a dus spre frigider și a îngenuncheat pe

podeaua lipicioasă. Și-a trecut degetele peste plintă, a ridicat marginea linoleumului și a descoperit scândurile de dedesubt. A căutat-o pe cea de lângă

frigider și a apăsat pe ea, iar capătul mai îndepărtat s-a săltat puțin. Și-a băgat degetele sub margine și a ridicat-o, dând la iveală rucsacul ascuns în golul de sub ea. A întins mâna și l-a scos de-acolo, după care a pus cu grijă scândura la loc.

S-a mișcat rapid apoi, așezându-se la masa din bucătărie și scoțându-și noul lui iPad. L-a pus în suport și l-a pornit, așteptând nerăbdător să apară simbolul Apple inactiv, nemișcat, batjocoritor. Entuziasmul lui sporea odată cu nerăbdarea și dispozitivul s-a trezit la viață într-un târziu, iar el a început să scrie repede. Nu era un proces simplu – să intri pe dark web era dificil și periculos, cu tot felul de capcane puse pentru neinițiați. O mișcare greșită și poliția ar veni peste el într-o clipă, așa că nu s-a grăbit, croindu-și răbdător drum prin diversele protocoale și evitând semnalele de alarmă. Apoi, brusc, reuși să intre, iar camera de chat criptat s-a deschis ca o floare. Jack a chicotit nervos. Nu fusese sigur că mai e activă, că va mai fi primit, dar reușise. Respira superficial și avea un tremur nervos, dar nu se punea problema să grăbească lucrurile. Trebuia să facă lucrurile cum se cuvine.