muștruluielii, Mike îi înțelegea reacția. Ce făcuse el chiar fusese nebunesc, nesăbuit, de neconceput.
— Nu mi-aș face datoria dacă n-aș lua măsuri. Deci…
A oftat adânc, remușcarea făcându-și loc prin furia lui.
— … trebuie să te las să pleci, Mike. Îți mulțumesc pentru activitate, dar cred că e probabil mai bine să pleci direct – o să-ți trimitem prin poștă un formular de încetare a contractului de muncă.
Cuvintele fuseseră rostite grav, cu tristețe, dar și cu fermitate reală. Probabil că Simon se temea să nu-l vadă pe Mike căzând în genunchi, milogindu-se să-i dea înapoi postul, și voia să prevină orice astfel de neplăcere. Dacă așa era, se înșela amarnic. Mike n-avea nici energia, nici convingerea să lupte împotriva concedierii sumare. Muncise acolo mulți ani, devenise parte din mobilier, dar acum conta prea puțin. Ultimele câteva zile îi distruseseră echilibrul, îi frânseseră
inima și-i făcuseră varză creierul. Nu se punea problema să revină la monotonia confortabilă a vechii sale vieți, în niciun caz câtă vreme Courtney Turner era liberă
și-și trăia din plin viața. Aici n-ar fi fost de folos nimănui, era un pericol permanent și de aceea n-a protestat; să ridicat și a ieșit pur și simplu, fără să arunce nicio privire în urmă din depozitul care fusese refugiul lui ani la rând. Ce mai era de spus? Cum s-ar fi putut justifica? Se dezamăgise pe sine, își dezamăgise colegii și, așa cum simțise în fiecare zi de la moartea scumpei lui Jessica, știa că merită să
fie pedepsit.
77.
— Vreau s-o facem cum se cuvine, dar vreau s-o facem repede.
Olivia a vorbit în șoaptă, imprimând ordinului o urgență reală. Stătea în grădina din față, cu unul dintre experții lor în securitate, cu un ochi pe el și celălalt ațintit asupra trecătorilor.
— Avem nevoie de camere de securitate în față și în spate, senzori de mișcare în casă, conectați la o alarmă inteligentă și două butoane de panică, unul în dormitor și unul în camera din fată. Ideal, instalate și în funcțiune toate până
după-masă. Poți să mă ajuți?
— Păi, se poate, a răspuns tehnicianul albindu-se la față. Dar s-ar putea să fie nevoie să mai chem pe cineva să mă ajute.
— Nu, doar tu. Cât de repede poți. Ne-am înțeles?
Tonul ei nu lăsa loc de discuții, astfel încât însoțitorul ei a încuviințat supus și și-a luat geanta de scule ca să se apuce de treabă. Olivia a intrat înapoi în casă și
a închis ușa în urma ei. A traversat holul și s-a dus în bucătărie, nerăbdătoare să-l calmeze pe tânărul neliniștit aflat sub supravegherea ei. Dar când a trecut pragul, a încremenit. Jack stătea în mijlocul bucătăriei, umblând febril prin telefonul ei.
— Ce dracu’ crezi că faci? a întrebat ea, îndreptându-se către el și luându-și telefonul înapoi. Știi că nu ți se permite accesul nesupravegheat la niciun aparat care se poate conecta la internet. Ce joc faci?
— Aș putea să-ți pun aceeași întrebare.
Nedumerită, Olivia s-a uitat la ecranul telefonului. Se aștepta la ce era mai rău, dar și-a dat seama că Jack se uita la site-ul Justiția Nu Doarme Niciodată, care continua să se delecteze cu moartea lui Mark Willis și Andrew Baynes și cu demascarea lui Emily Lawrence.
— Îmi spui să am încredere în tine, să cred în tine, dar cum aș putea, dacă tu nu-mi spui adevărul?
Era furios, dar în mod clar și speriat.
— Uite ce-i, voiam să te pun la curent, așteptam doar momentul potrivit.
— Vrăjeală, vrei doar să mă ții în ceață. Despre asta-i vorba, nu?
A făcut semn spre fațada casei, unde tehnicianul se auzea dând găuri în zid.
— Crezi că o să vină după mine, nu?
— Nu, nu cred. Sincer, nu cred. Dar ținând cont de tot ce se petrece, nu ne putem permite să ne asumăm niciun risc.
— „Tot ce se petrece”! Tu auzi ce spui? Au dat tot. Nume, adrese, până și niște nenorocite de poze cu oameni care fac cumpărături. În ritmul ăsta, am noroc dacă
scap până diseară. Tatăl lui Billy Armstrong ar putea să vină încoace din clipă în clipă…
— N-avem niciun indiciu că ești în pericol, Jack, sau că acoperirea ta a fost compromisă în vreun fel. Sunt aici ca să te protejez, cum ai zis și tu aseară, și exact asta o să fac. După cum vezi, am cerut măsuri de securitate suplimentare și imediat ce e disponibilă noua ta casă securizată…
— Vreau să mă mut azi, a întrerupt-o Jack. Vreau un loc nou, un nume nou, un trecut nou, pe care să-l știți doar tu și șeful tău direct.
Olivia s-a uitat la el, bormașina tehnicianului părând să-și bată joc de ea acum.
— Vorbesc serios, nu mai stau încă o noapte aici, a insistat el, observându-i reacția.
— Cu tot respectul, nu e decizia ta. Avem mult mai multă experiență decât tine în chestii de asta.
— Și uite ce bine vă merge, a răspuns Jack nimicitor, arătând agresiv cu capul spre telefon. Aveți mai multe scurgeri decât Titanicul și, cu tot respectul, e capul meu în joc, nu al tău, așa că rezolvă cumva. Vreau să plec de-aici.
A trecut pe lângă ea furios, ieșind din cameră și tropăind pe scări în sus. Olivia voia să discute logic, să-l facă să gândească rațional, dar știa că nu prea are rost.
Era agitat, supărat, speriat și adevărul e că avea toate motivele. Imaginea de pe telefon contrazicea toate protestele ei, toate încercările ei zadarnice de a-l liniști.
Site-ul grupului Justiția Nu Doarme Niciodată era în sărbătoare, la obiect și, astăzi, deosebit de tulburător. Deasupra pozelor lui Emily Lawrence, Andrew Baynes și Mark Willis era scris cu litere mari, îngroșate un mesaj simplu și înspăimântător: Cine urmează?
78.
Următoarele câteva minute aveau să fie cruciale. Emily știa că tot ce spunea acum și cum urma să reacționeze Sam vor determina soarta lor. Fie Sam îi va rămâne loial mamei sale și va încerca să găsească o logică în trecut, prezent și, spera ea, viitor, fie o va respinge direct, îngrețoșat de nesinceritatea, de duplicitatea și crimele ei. Sănătatea ei mintală atârna de un fir de păr, deci trebuia să facă un efort, trebuia să încerce.
