Apoi a încetinit și și-a lăsat greutatea în baston. Îl durea piciorul, dar răgazul îi permitea și să verifice dacă e urmărit. N-ar fi exclus ca Dabral să-l fi pus sub supraveghere, și de aici prudența. La acest pelerinaj anume nu trebuia să existe martori.

Totuși, din fericire, părea să fie singur, astfel că și-a continuat ezitant drumul.

Și-a scos telefonul din buzunar și l-a închis. Probabil că exagera, dar de-acum devenise deja obișnuință, fiind hotărât ca vizitele lui pe străzile mai puțin salubre din Lambeth să nu poată fi urmărite. Orice iz de criminalitate ar duce la demiterea pe loc din Serviciu, iar Christopher Parkes ar fi fost foarte încântat să dea o mână

de ajutor. Nu, ținând cont de situație, era mai bine să fie prudent acum, în loc să

regrete mai târziu.

Isaac a mers greoi mai departe, blestemându-și piciorul neputincios, blestemându-și norocul și pe oricine îi venea în minte. Bineînțeles că în prim-planul gândurilor era nevasta lui necredincioasă, dar mai erau și alții – rude, colegi și foste cunoștințe care se dovediseră prieteni doar în vremuri bune, care nu voiseră sau nu putuseră să facă față rănilor lui, schimbărilor de dispoziție, sentimentului de nedreptate. Trădarea, egoismul lor îi puneau sare pe rană, și în timp devenise ranchiunos. Acum, când se simțea așa, când părea că nimănui nu-i pasă dacă trăiește sau moare, venea aici ca să se simtă din nou viu, oricât de trecător.

A apăsat pe sonerie și i s-a dat drumul imediat. Înăuntru, scara întunecoasă

ducea la un apartament aflat la primul etaj, iar el a urcat cu greutate treptele, trăgându-se cu putere de balustradă ca să nu cadă pe spate. Extenuat și transpirat, a ajuns pe palier chiar când ușa apartamentului s-a deschis, lăsând să

se vadă o tânără subțire, îmbrăcată într-un halat din imitație de mătase. Oprindu-

se să-și tragă sufletul, Isaac și-a bucurat ochii cu imaginea picioarelor ei lungi și bronzate și i s-a trezit dorința.

— Ei, aici erai, aproape că renunțasem să te mai aștept.

— Munca, a gemut Isaac.

— Așa e, dar hai să nu pierdem vremea, ce zici? Vine cineva la 10 și, crede-mă, tipul ăsta e întotdeauna punctual.

Era înjositor să i se aducă aminte că era doar unul dintr-un șir de vizitatori, dar Isaac și-a impus să meargă mai departe, ațintindu-și privirile asupra trupului ei suplu. Avea nevoie de afecțiunea ei în seara asta, avea nevoie de mângâierea pe care i-o oferea, avea nevoie să se prefacă, fie și numai pentru o oră, că-l iubește cineva.

101.

— De ce nu-l putem găsi?

Detectivul-sergent Buckland părea ofensat de bruschețea din tonul Chandrei și i-a răspuns indignat:

— Nu că n-am încerca. Detectivul-agent Reeves a fost acasă la Mike Burnham și eu i-am lăsat după aceea un mesaj pe telefon, dar, până acum, nimic.

— Ați încercat să-l găsiți la serviciu?

— Bineînțeles. S-a dovedit că a fost dat afară ieri-dimineață. Șeful lui nu vrea să spună de ce, dar părea destul de enervat.

— Și nu crezi că merita continuat? a replicat Chandra îngrozită.

— Ca să fiu sincer, șefa, am fost puțin prea ocupați urmărind niște crime concrete ca să începem…

— Trebuia să-mi spui mai devreme, l-a întrerupt Chandra. Mike Burnham e o țintă evidentă pentru făptașul nostru. Cine știe, poate că au luat deja legătura.

— Nu există nicio dovadă în sensul ăsta, a protestat Buckland.

— Ție nu ți se pare ciudat, o coincidență, că Burnham a fost concediat pe neașteptate?

— Pot fi o grămadă de motive.

— Sau poate să aibă legătură directă cu situația actuală. O pun pe agenta Cooke să-l urmărească pe Burnham. Vreau să te duci la showroom, să discuți cu șeful lui, să afli ce s-a petrecut. Dacă ai vreo bănuială că are legătură cu scurgerile de informații, atunci trebuie să aflu imediat.

— Bine, bine, a răspuns Buckland ridicând mâinile, enervat și ofensat.

— Vorbesc serios, Gary. Dacă putem s-o luăm înaintea cârtiței, atunci poate că-l putem prinde în flagrant.

— Am zis că mă duc…

Chandra l-a privit pe adjunctul ei mișcându-se greoi prin centrul de comandă, iritată de lipsa lui de grabă și de inițiativă. Dacă făptașul, sursa acestor scurgeri de informații, avea de gând să termine treaba, atunci familiile Burnham și Armstrong, rudele lui Billy, victima lui Kyle Peters, erau următorii potențiali destinatari ai informațiilor confidențiale. Agenta Cooke luase deja legătura cu familia Armstrong, care se străduise s-o asigure că nu primise niciun fel de mesaj nesolicitat. Și Alison Burnham la fel, dar fostul ei soț, Mike, era de negăsit, ceea ce o îngrijora pe Chandra, mai ales acum, când aflase că fusese concediat pe neașteptate. Ce se petrecea? Era și el atras în acest vârtej de vărsare de sânge?

S-a întors spre biroul ei, absorbită de gânduri. Când a intrat, privirea i-a căzut pe teancul de dosare de pe masă. Abia ajunseseră, prin curierat securizat, de la sediul central din Petty France al Serviciului de Probațiune și conțineau dosarele de personal ale tuturor celor implicați în monitorizarea și supravegherea celor mai cunoscuți infractori. S-a apropiat de ele și a luat de deasupra dosarul lui Isaac Green, văzându-l imediat dedesubt pe cel al lui Christopher Parkes. Să înceapă

acum cu ei? Sau să aștepte până știa mai multe despre Guy Chambers? Însă

hotărârea a fost luată în locul ei de detectivul-agent Drummond, care a bătut la ușă și a intrat.

— Tocmai am primit vești de la tehnicieni, șefa. Telefonul pe care l-ai găsit e sigur cel de pe care a fost trimis mesajul despre Emily Lawrence la Justiția Nu Doarme Niciodată.

Chandra a simțit triumful. Știuseră după numărul de serie că Samsungul Galaxy fusese folosit pentru a le transmite familiilor îndurerate identitatea și adresa foștilor condamnați. Acum puteau face explicit legătura dintre telefon și grupul Justiția Nu Doarme Niciodată.

— Cât de siguri suntem?

— Absolut siguri. Fotografia a fost ștearsă de pe dispozitiv, dar tehnicienilor nu le-a fost greu s-o recupereze.

Chandra a simțit cum i se relaxează tot corpul.

— OK, rețineți-l imediat pe Chambers, a spus hotărât. Dar lăsați-l întâi să fiarbă

în celulă o noapte, să se înmoaie. Facem o încercare cu el mâine, la prima oră.

— Da, șefa.

Drummond plecase deja, chemându-l și pe detectivul-agent Meacher să vină

cu ea. Chandra a expirat prelung și încet, înăbușindu-și un zâmbet. Ancheta asta fusese foarte complicată, foarte încurcată, foarte descurajantă, dar acum simțea

că în sfârșit au ocazia s-o încheie, să pună capăt acestui ciclu sumbru de violență

și răzbunare.

102.

Era momentul să fugă.

Grăbind pasul prin aglomerație, Ian Blackwell era atent la tot și la toți, convins acum că fiecare străin care trece pe lângă el reprezintă un pericol. De la întâlnirea neplăcută cu Guy Chambers, fostul polițist fusese agitat, nesigur dacă să ignore ultimatumul parlamentarului sau să-i urmeze sfatul și să fugă. Blackwell era hotărât să nu se lase intimidat să plece din capitală, mai ales nu de un șarpe ca Chambers, și totuși nu se punea problema că se strângea lațul. Poliția din zona Greater Manchester vizitase mai multe proprietăți din orașul lui natal, căutându-l și punând întrebări familiei și prietenilor și știa de la o sursă loială din Poliția Metropolitană că semnalmentele sale fuseseră trimise tuturor secțiilor din Londra. Dar dacă fugind atrăgea mai tare atenția? N-avea acces la nicio mașină, iar acum nici nu putea închiria vreuna, deci trebuia să se ducă într-o gară sau autogară. Și dacă-l așteptau acolo?

Apoi a auzit știrea despre arestarea lui Chambers. De data asta, n-a ezitat, deja alarmat. Cine știe ce-ar putea spune Chambers odată ce-l duceau în sala de interogatoriu? Ce baliverne ar putea născoci? Blackwell avea puțin timp la dispoziție și trebuia să profite de el. Avea să se ducă la Glasgow, să-și viziteze un vechi amic care o să-l găzduiască o zi sau două, dându-i timpul necesar să se gândească.