— Sam, iubire, știu că probabil încă ești năucit de evenimentele de ieri și că
trebuie să ai o mie de întrebări. Și e absolut în regulă. Sunt alături de tine, să
discutăm despre orice vrei, oricând vrei.
Vorbea încet, conștientă că lângă ei luau micul-dejun alți oaspeți. Mama și fiul stăteau singuri la o masă din colț, împingând pâinea prăjită prin farfurii, o imagine a nefericirii tăcute. Marianne și alți doi consilieri de probațiune mâncau la o masă
de alături, deși, în costumele lor elegante, puteau fi confundați cu ușurință cu niște oameni de afaceri și se integrau fără probleme printre ceilalți călători.
— Poți să te ocupi tu de program azi, a continuat ea prudentă. Tu ești șeful. S-ar putea să fie nevoie să discutăm mai târziu cu consilierul meu de probațiune, să
ne gândim la mutarea într-un loc mai puțin public, dar deocamdată suntem în siguranță, deci avem timp să disecăm situația. Orice crezi, orice simți, vreau să
știu. Vreau să te ajut.
Sam n-a spus nimic, jucându-se nervos cu telefonul. Emily își dorea din toată
inima să i-l ia, să-l rupă de avalanșa de ranchiună și incriminări care umpleau social media, de zecile de comentarii usturătoare, dureroase de sub instantaneul
acela ridicol cu ea în față la Tesco Metro, dar nu îndrăznea să exercite niciun fel de autoritate părintească astăzi. În schimb, neajutorată și pustiită, a luat suportul de pâine prăjită și l-a împins pe masă spre el.
— Haide, iubire, ce-ar fi să mănânci ceva și apoi putem sta de vorbă? N-o să
fie de niciun ajutor să te înfometezi.
— Nu mi-e foame.
— Trebuie să-ți fie foame, în mod normal ai poftă de mâncare. Uite, hai să-ți pregătesc eu.
A luat o bucată de pâine prăjită și a început să o ungă cu unt.
— Vrei gem sau marmeladă?
Hârșâitul scaunului lui a șocat-o. Sam s-a ridicat brusc de la masă, iar Emily, șocată, s-a ridicat și ea.
— Nu pot să continui, a șoptit Sam nefericit, după care s-a întors și s-a îndepărtat.
Aproape ajunsese la ieșire, bătând agresiv în telefon. Îngrozită, Emily s-a întors să se uite la Marianne, care se ridica și ea, apoi a pornit în grabă după fiul ei. Până
a ajuns în hol, Sam ieșise deja și traversa în viteză curtea din față. Disperată, Emily a renunțat la orice precauție, a trecut în fugă pe ușa deschisă, cu consilierii de probațiune în urma ei.
— Sam!
L-a strigat în timp ce alerga, însă el nu s-a întors, îndepărtându-se în continuare hotărât de hotel. Îngrozită că dacă-l pierde acum, n-o să-l mai vadă niciodată, Emily a fugit spre el, ajungându-l din urmă chiar când ieșea în strada principală.
L-a prins de braț, însă el s-a tras ca și cum l-ar fi ars.
— Rămâi, Sam, l-a rugat ea înlăcrimată și îndurerată. Rămâi și putem rezolva…
— Nu! s-a răstit el. Nu-mi mai spui tu mie ce să fac!
— Vreau doar să explic, iubire…
— Toate rahaturile alea despre cum să fiu un bun cetățean, a continuat el amărât, înfuriat. Despre cum să fac alegerile bune… și tu faci aia?
Emily era năucită, disprețul lui fiind prea mult pentru ea.
— Ești o ipocrită și o mincinoasă, Janet.
Altă lovitură de ciocan. Nimeni nu-i mai spusese așa de aproape 30 de ani. Dar Sam n-avea de gând să se oprească, atacul lui continuând neîndurător.
— M-ai mințit toată viața. Despre tine și tata, despre familia ta, despre
„prietenii” tăi care veneau în vizită. A fost ceva adevărat din tot ce mi-ai spus?
Emily nu-l putea privi.
— Semnele alea de pe spatele tău, cicatricile. Chiar sunt dintr-un accident de mașină?
— Nu, a mărturisit ea încet. Sunt de la tata.
— Bravo! a exclamat el triumfător, ca și cum abuzul ar fi fost ceva care trebuia sărbătorit. Tot ce mi-ai spus vreodată a fost o minciună, nu?
Acum țipa de-a binelea. Îngrijorată, Emily s-a întors spre Marianne, care-i ajunsese din urmă.
— Trebuie să mergeți înăuntru, a șuierat consiliera de probațiune. Vă dați în spectacol.
În spate, Emily vedea personalul de la hotel privind cu interes cearta, dar în clipa asta n-o interesa. Singurul lucru care conta era fiul ei.
