Jack se grăbise să-și șteargă lacrimile, jenat de etalarea vulnerabilității. Olivia rămăsese apoi singură în tăcerea împietrită, încercând să digere strania lor comuniune, încercând să-și dea seama ce însemnase. Se aștepta să-l vadă din clipă în clipă că se întoarce, că se scuză sau poate că se preface că această cădere nici nu avusese loc vreodată. Însă minutele treceau fără să dea niciun semn, astfel că Olivia și-a îndreptat atenția spre telefon, asimilând explozia de venin și bucurie care înlocuise știrile.
Era incredibil. Toate site-urile de știri și bârfe erau preocupate de crimele recente, analizând toate detaliile sumbre și, în unele cazuri, speculând deschis despre ce urmează. Majoritatea site-urilor aveau în deschidere știrea despre Caitlin Rose, care fusese pusă sub acuzare pentru uciderea lui Andrew Baynes, o hotărâre care provocase o furie previzibilă în tabloide și nu numai. Opinia publică
era clar de partea ei; deja fusese publicată online o petiție care solicita eliberarea ei imediată și insista pentru retragerea acuzațiilor. Avea deja 50 000 de semnături și numărul era în creștere, contorul părând să urce necontenit. Și în social media domnea același sentiment, grămezi întregi de trolli și huligani de fotoliu delectându-se cu morțile brutale ale lui Willis și Baynes și criticându-le violent pe mamele lor pentru aparente eșecuri în creșterea copiilor. Ciudat cum tații nu erau niciodată pomeniți în situații de-astea.
Mai era un subiect în social media care-o interesa în mod special pe Olivia și care se dezlănțuia de-a dreptul împotriva Serviciului de Probațiune. Instituția pentru care lucrase în ultimii 15 ani era acum de râsul lumii, ținta unor șiruri nesfârșite de meme și glume cu „beție la o berărie”. Serviciul, conducerea și consilierii erau sfâșiați într-o avalanșă de batjocură și furie. Cu ani în urmă, Olivia s-ar fi înfuriat și probabil că ar fi trecut la represalii online, atrăgându-și mustrări din partea superiorilor, dar acum era învățată cu așa ceva. În opinia ei, Serviciul de Probațiune ar trebui să fie la același nivel cu NHS, un serviciu public vital care încearcă să țină în siguranță populația, să păstreze urzeala unei societăți civilizate, dar nimeni nu-i aplaudă pe consilierii de probațiune, nu?
— Mulțumesc.
Olivia a ridicat privirea, surprinsă de apariția lui Jack. Stătea în cadrul ușii, părând jenat, dar hotărât. A zâmbit forțat și i-a făcut semn să intre, iar băiatul stingherit s-a așezat pe un taburet în fața ei.
— Pentru ce? Că te-am muștruluit? a întrebat ea, dornică să detensioneze atmosfera.
Un zâmbet fugar a apărut și a dispărut, apoi Jack a răspuns:
— Nu, pentru că ai grijă de mine. N-a mai făcut nimeni așa ceva până acum.
Vorbise cu sinceritate, ceea ce a luat-o din nou prin surprindere pe Olivia.
— La tribunal au spus multe, să știi. Au spus că nimeni nu m-a apărat vreodată
și au nimerit-o. Curvei ăleia nu-i păsa decât de unde să facă rost de următoarea sticlă, unde să dea lovitura în continuare. Și Dumnezeu știe că nu-i păsa cum o obținea…
Olivia a alungat imaginile sumbre și a spus cu blândețe:
— Jack, nu sunt sigură că folosește la ceva. Știu că mama ta a fost dificilă, că
te-a neglijat…
— Nu știi nici pe departe totul.
— Nici nu trebuie să știu. Cum ți-am mai zis, trebuie să-l lași în urmă pe Kyle Peters, toată durerea și nefericirea, trebuie să-l elimini cu totul și să devii Jack Walker, care a avut o copilărie cum se cuvine, părinți iubitori…
— Dar cum să pot, când e aici?
Și-a dus pumnul în dreptul inimii și vocea a început din nou să-i tremure.
— Încerc să alung totul, dar nu pot să uit. Cum m-a făcut ea să sufăr, cum m-au făcut ei toți să sufăr.
Olivia își dorea cu disperare să încheie discuția, pentru că simțea cum se apropie vârtejul amărăciunii, dar ceva din atitudinea lui Jack o reducea la tăcere.
Părea că trebuie să vorbească, poate că nici nu-și exprimase vreodată
sentimentele atât de cinstit până acum.
— Uneori, pur și simplu… dispărea. Era plecată zile în șir. Habar n-aveam când avea să se întoarcă, dacă avea să se întoarcă. Stăteam cu ochii pe fereastră, așteptând-o, rugându-mă să vină. Și sigur că până la urmă venea. Nu zicea niciodată mare lucru, nu zicea niciodată că-i pare rău, doar ne bătea că am făcut dezastru. Nu…
Glasul lui Jack a șovăit, iar băiatul s-a lăsat copleșit de nefericire.
— … nu-i păsa cât de supărați eram, cât rău făcuse. Nu ne-a pus nici măcar o dată pe primul loc, niciodată.
— Trebuie să fi fost foarte greu pentru tine, l-a compătimit Olivia. Probabil că
te simțeai foarte singur, foarte speriat.
— Cu atâția oameni în casă, și eu mă simțeam singur, a replicat Jack mânios.
Singurei persoane care aș fi vrut să bage de seamă nu-i păsa de mine, iar ceilalți…
mă rog, nu mă lăsau în pace. Mai ales când nu era ea acolo.
— Jack…
— Așteptau întotdeauna până eram adormit. Încercam să stau treaz cât mai mult, dar mă găseau adormit la televizor, ascuns sub patul mamei. Și atunci începea.
— Chiar nu cred că ar trebui să faci așa ceva. N-o să facă decât să trezească
emoții dificile, să-ți fie și mai greu să treci mai departe.
— Colin era întotdeauna primul, a continuat Jack înverșunat, fără s-o audă. Era mai mare și, în plus, zicea că nu voia „resturile înmuiate” ale lui Phil.
— Te rog, Jack…
— Îl uram pe nemernicul ăla, îl uram de-adevăratelea. Dar Phil era mai rău.
Stătea acolo și se uita până-i venea rândul. Nu s-a gândit măcar o dată să-l dea deoparte pe Colin, să mă apere…
Jack era palid, cu chipul alb ca varul cuprins de furie.
