S-a ridicat, cu un zâmbet pe buze, încercând din răsputeri să pară jovial. Dar era ceva forțat, chiar ușor dureros în buna lui dispoziție din seara asta.

— Și apropo de asta, aș face bine să mă întorc la treabă, a adăugat el cu tristețe. Nu sta singură aici prea mult, nu-ți face bine. Și fără țigări…

I-a făcut cu ochiul și a plecat, închizând ușa în urma lui. Olivia nu s-a grăbit; a așteptat până ce sunetul pașilor lui s-a pierdut, după care a scos o țigară din buzunar.

92.

Sam se uita șocat la telefon, încă încercând să înțeleagă imaginile cu casa lui vandalizată, profanată, apoi atacată de tineri care aruncau bombe incendiare, când a auzit o bătaie ușoară în ușă. A ridicat privirea și l-a văzut pe tatăl lui venind cu două căni cu ciocolată caldă. A lui Paul era simplă, dar a lui era acoperită cu frișcă și bezele.

— Ce mai faci, fiule?

Sam a ridicat din umeri. Ce era de zis?

— Știu că e greu, că probabil ești în stare de șoc din cauza a tot ce se-ntâmplă, dar nu sunt sigur că o să te-ajute să te uiți pe Twitter să vezi cum se întâmplă, așa că ce-ar fi să facem schimb?

A întins ciocolata caldă și a făcut semn din cap spre telefonul lui Sam. Băiatul s-a conformat bucuros, deja dezgustat de imaginile cu domnia gloatei și pornirile justițiare dezlănțuite.

— A fost o lecție pe care am învățat-o demult, a continuat Paul cu blândețe.

Dacă e ceva ce nu poți controla, dacă ești prins în ceva ce nu poți îndrepta, e mai bine să te dai deoparte.

— Nu trebuie să vorbim acum despre asta, a răspuns Sam, știind prea bine încotro se îndreaptă discuția.

— Nu, e important, a insistat Paul. Adică, eu n-am putut să-ți spun niciodată

partea mea de poveste, din cauza… mă rog, din cauza secretului care-o înconjura pe mama ta.

Sam nu voia să audă. Îl iubea pe tatăl lui, dar nu putea suporta să mai preia durerea altcuiva în seara asta. Însă tatăl lui era hotărât, anii de frustrări silindu-l să vorbească.

— N-aveam cum să ocolesc asta, s-a plâns el. Noua identitate a mamei tale era apărată de lege. Oricine arunca vreo urmă de îndoială asupra ei sau a istoricului ei falsificat putea fi pus sub acuzare, așa că a trebuit să-mi țin gura. Te-am mințit, fiule, n-o să încerc să fac să sune mai bine. Am mințit despre motivul pentru care ne-am despărțit mama ta și cu mine, dar sper că acum înțelegi că n-aveam de ales.

— Sigur că înțeleg. Nu sunt supărat pe tine.

Paul a părut atât de ușurat, atât de înveselit, încă Sam s-a înmuiat. Situația trebuie să fi fost insuportabilă pentru taică-su.

— De când știi? Despre trecutul ei, vreau să zic? a întrebat el încet.

— Din momentul în care a spus că se mărită cu mine, a răspuns Paul cu un zâmbet nostalgic. Am cunoscut-o pe mama ta la o petrecere, m-am îndrăgostit pe loc de ea. La început, nici n-a vrut să audă, așa că a trebuit să mă străduiesc din greu s-o conving să accepte să iasă cu mine. Și o noapte a dus la alta, apoi la alta – n-o să neg că ne potriveam –, și după șase luni am cerut-o în căsătorie. Nu mai cunoscusem pe nimeni ca ea și eram hotărât să n-o pierd. Bineînțeles că a zis nu, exact cum a zis și când am cerut-o din nou după trei luni. Dar când am cerut-o a treia oară, și-a dat seama că vorbeam serios…

S-a oprit și a ridicat privirea spre fiul lui.

— … și atunci mi-a spus. Despre cine e în realitate, despre trecutul ei.

O clipă, n-a vorbit niciunul dintre ei, povara trecutului lor comun simțindu-se grea și cruntă între ei.

— Și atunci ce s-a-ntâmplat? a întrebat Sam șovăitor, sfâșiat între dorința de-a ști și cea de-a încheia cu totul discuția.

— Păi, am fost șocat, sigur. Însă, într-un fel, m-a făcut s-o iubesc și mai mult.

Mi-a părut rău pentru ea, am fost furios din pricina felului cum fusese tratată. Mi-e rușine să spun că aveam o părere mai bună despre ea decât despre bietele fete.

Și-a coborât privirea, foindu-se incomod pe călcâie.

— Ce pot să spun? Eram îndrăgostit. Voiam să îndrept totul pentru ea, să șterg trecutul, prostul de mine…

În tonul lui se strecurase o urmă de amărăciune, care l-a determinat pe Sam să-și mute privirea.

— Nu mă înțelege greșit, am avut perioade bune. Și a fost o mamă iubitoare pentru tine, nici nu încape îndoială. Dar mi s-a părut greu. Ținând cont de trecutul ei, mi s-a părut dificil să te las pe mâna ei. Cred că eram puțin cam băgăcios, că

tot veneam peste ea, că o supravegheam, dar totul era cu bune intenții. O înfuria, ah, cum o mai înfuria, mă certa tot timpul. „De ce te-ai căsătorit cu mine dacă tu crezi că sunt aceeași persoană?” Și, sincer, n-aveam niciun răspuns. Vezi tu, în afara consilierilor ei de probațiune, eu eram singura persoană care știa adevărul și am crezut că pot să fac față. S-a dovedit că nu era așa. Nu erau doar grijile pe care mi le făceam pentru tine, eram îngrijorat și pentru ea, pentru mine, pentru noi toți, mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla vreodată adevărul. Aveam senzația că ne construim un castel pe nisipuri mișcătoare, că ne clădim o viață de familie care s-ar putea destrăma în orice clipă. Mă învinovățeam de câte ori ne certam și-mi spuneam că pe vremuri eram un om mai bun, mai generos; îmi propuneam să fiu mai iertător, mai optimist, mai plin de speranță. Însă poate că

acum înțelegi că atunci când știi așa ceva despre o persoană, nu mai poți să uiți ce știi.

Sam a încuviințat din nou, dar nu l-a privit în ochi, pentru că sentimentele lui erau prea recente.

— Mi s-a părut greu s-o văd doar ca pe Emily, o nouă personalitate fericită, productivă, pentru că Janet pândea tot timpul în fundal. N-a fost de ajutor nici faptul că frații ei erau veșnic prin tabloide, jurând să se răzbune pe ea. Era al naibii de greu să trăiești cu așa ceva deasupra capului.

Sam a ridicat privirea spre tatăl lui, dându-și seama cât de obosit părea. A simțit un val de simpatie pentru bărbatul ăsta pe care-l știa doar pe jumătate, dându-și seama cât de mult îl afectaseră păcatele trecutului.

— Oricum, a devenit limpede în scurt timp că relația noastră n-avea cum să

meargă. Mama ta a fost cea care i-a pus capăt, a zis că nu o susțineam suficient, că nu încercam s-o înțeleg. Asta m-a scos din sărite și mă tem că lucrurile au luat o turnură neplăcută după aceea, cu avocați și alte alea. Erai prea mic ca să

înțelegi, dar a fost un dezastru. Voiam să te iau cu mine, voiam custodie deplină, dar erai atât de mic, încât judecătorul era înclinat să fie de partea mamei. În plus, ea avea o slujbă bună la vremea aceea, iar eu nu, deci a fost destul de clar.

Bineînțeles, judecătorul nu știa nimic despre trecutul ei, iar eu n-am putut să spun nimic.

A expirat zgomotos, nedreptatea situației încă îl durea.

— A fost cea mai proastă zi din viața mea când am aflat că a primit ea custodia deplină. Eram plin de resentimente și de regrete și mă întrebam dacă am făcut ce trebuie renunțând la căsnicie, dar uite ce e. În ciuda singurătății mele, a tristeții profunde că te-am pierdut, tot era ceea ce trebuia făcut. Nu cred că există vreun bărbat care ar fi putut trăi știind lucrul acela, secretul acela. Mă ucidea încet-încet, îmi submina încrederea, fericirea și hotărârea. Și oricât de greu a fost după

ce ne-am despărțit, sincer, atunci mi-am schimbat viața. Am mers mai departe, am găsit un serviciu nou, am găsit din nou dragostea și, în cele din urmă, mi-am refăcut relația cu tine. Până la urmă, mi-a mers mult mai bine după ruptură.

Iar acum a ridicat privirea spre fiul său, importanța poveștii fiind clară.

— Poate că ar trebui să te gândești și tu să faci la fel. Nu-i nicio rușine. Ai fost un fiu loial și iubitor ani la rând, dar plecând de la o premisă falsă. Janet te-a mințit despre cine e și ce-a făcut și e greu să-ți revii. Încă o iubești, sunt convins, și înțeleg. Totul e prea proaspăt, prea nevindecat. Dar mai devreme sau mai târziu va trebui să te gândești la viitorul tău, la ce e mai bine pentru tine. Știu că e dur, că ești dezorientat și supărat acum, dar, sincer, chiar cred că ar fi cel mai bine dacă…

S-a oprit o clipă, înainte să se arunce:

— … dacă până la urmă ai rupe relația definitiv.

93.

Emily a închis telefonul și l-a aruncat în celălalt capăt al camerei; mobilul a aterizat cu un bufnet surd pe linoleumul uzat. Vederea pompierilor luptându-se să stingă focul care-i distrugea căminul era prea mult. Casa încă era înconjurată

de mulțimea care ovaționa și aplauda, delectându-se cu distrugerea, în ciuda eforturilor disperate ale pompierilor de-a controla flăcările. Ce era cu oamenii ăștia? Nu-și dădeau seama cât de periculoasă era situația, cât de mare era amenințarea pentru vecinii ei?

I se făcea rău când se gândea că oamenii aceia minunați – doamna Sinh, atât de amabilă, și familia Fraser, scrupulos de politicoși – erau într-un pericol real, casele lor, în pragul incendierii, în timp ce localnicii sărbătoreau distrugerea. Ce trebuie să fi gândit vecinii ei? Cât de nedumeriți, furioși și amărâți trebuie să fi