fost să descopere că au stat atâția ani lângă un monstru? Că ea era cauza acestui măcel?

Și-a îngropat fața în cearșaful de nailon, dar n-a reușit să împiedice nefericirea s-o cuprindă. Cu fiecare clipă, lucrurile păreau să se agraveze, situația scăpând de sub control pe măsură ce se cufunda tot mai adânc în coșmarul ăsta nesfârșit. Ieri plecase teafără și nevătămată la ea acasă, apoi se trezise ascunsă într-un hotel pentru navetiști de la Heathrow, acum ajunsese într-un parc de rulote din Hertfordshire. Marianne reușise în cele din urmă să-i învingă rezistența, convingând-o să se adune după plecarea furioasă a lui Sam și să se îndepărteze de pericol. Emily nu voise; primul ei instinct fusese să plece după fiul ei, al doilea, să se încuie în baie și să plângă până-i secau lacrimile. Însă amenințarea era reală, iar pericolul, iminent, astfel că se lăsase înghesuită într-o mașină și dusă de-acolo cu viteză maximă. Drumul fusese năucitor, mașina întorcând tot timpul ca să

amețească pe oricine ar fi încercat să-i urmărească, iar în cele din urmă

ajunseseră, pe neașteptate, în tabăra de vacanță Colne Valley. Era aproape pustie, puțini aventurându-se aici în lunile reci de iarnă, doar câteva rulote fixe fiind luminate de becurile discrete dinăuntru. Era o priveliște care lui Emily i s-a părut imediat zdrobitoare. Își pierduse fiul, casă, serviciul, liniștea și asta era recompensa – un parc de rulote, în afara sezonului, care era pe cât de lipsit de viață, pe atât de deprimant.

Marianne făcuse tot ce putuse s-o înveselească, dar ea îi închisese ușa în nas consilierei de probațiune, după care se prăbușise pe patul uzat. Fără tragere de inimă, Marianne se retrăsese într-o rulotă vecină, lăsând-o singură cu disperarea ei. Își privise tot mai descurajată noua reședință – linoleumul pătat, perdelele mucegăite, melamina ciobită –, după care se întorsese dezgustată, retrăgându-se din nou cu telefonul. Ceea ce nu făcuse însă decât s-o deprime și mai tare, subliniind cu o limpezime perfectă, distrugătoare ruina fostei ei vieți. Incendiul de proporții de la ea de-acasă era suficient de sumbru, dar la fel de răi erau și trădătorii și cei care căutau publicitate, deja prezenți la radio și în social media –

localnici, colegi, ba chiar și prieteni care se bucurau de momentul lor de celebritate, savurând asocierea lor trecătoare, trecerea lor fugară pe lângă Janet Slater. Ce repede uitau oamenii, ce aiurea păreau anii ei de prietenie loială și servicii bune.

Acum era singură, cu totul singură în cutia asta în descompunere, lipsită de viață. Cât va trebui să stea aici? Câte zile, săptămâni, chiar luni va avea sentința asta? Marianne nu putuse să-i spună nimic – ca și ceilalți din departamentul ei, nu făcea decât să reacționeze în fața evenimentelor, încercând cu disperare să-i țină în siguranță pe cei pe care-i supraveghea, pe măsură ce situația scăpa tot mai

mult de sub control. Era nevoie de zile, poate chiar săptămâni, pentru crearea unor noi identități, povești de viață și documente. Asta însemna că o să fie blocată

aici tot timpul ăsta, fără nimic în afară de disperare, agonie și mirosul copleșitor de mucegai care să-i țină companie?

Brusc, s-a ridicat în picioare și s-a năpustit către ușă. Trebuia să iasă, să plece, știind că o s-o ia razna dacă mai stă aici fie și numai o secundă. A întredeschis ușa și a ieșit în aerul nopții, unde a simțit frigul mușcător și a început să tremure. S-a uitat în jur, încercând să se orienteze în noul mediu și zărind-o pe Marianne prinsă

într-o discuție cu un coleg. Din fericire, părea să n-o fi observat pe Emily, care a închis ușa cu grijă în urma ei și a pornit în grabă pe cărare, unde s-a ascuns în spatele altei rulote. Habar n-avea unde merge, dar știa că trebuie să ajungă cât mai departe de această închisoare aflată în descompunere. A pornit cu pas grăbit pe poteca noroioasă. Bănuia că absența ei o să provoace haos, că Marianne o s-o ia razna, însă în clipa asta nu-i păsa. De fapt, nu-i mai păsa de nimic.

Cărarea era întunecoasă și umbrită, iar luminile din camping erau slabe și intermitente. Când a ieșit din tabăra propriu-zisă, s-a trezit în pădure, unde putea să se orienteze după lumina lunii. Drumul era accidentat și s-a împiedicat de câteva ori, a căzut de două ori și s-a lovit la umăr. Dar s-a ridicat și a mers mai departe, înaintând printre crengi și tufișuri, până a ajuns în cele din urmă într-o poiană largă. Aici s-a oprit, stând o clipă să-și tragă sufletul și să observe împrejurimile.

Era clar că asta era piesa de rezistență a taberei – un lac întins, cu cheiuri și pontoane. Vara, când salvamarii supravegheau cu atenție familiile care se zbenguiau, era probabil un loc vesel. Însă în seara asta părea sinistru, învăluit într-o tăcere de mormânt, dar și senin, cu luna care se reflecta în apa nemișcată. Emily a rămas uitându-se fascinată la lac. Era neliniștitor, frumos, dar, mai mult decât atât, era al ei. Nu mai știa nimeni că se află aici, n-o putea găsi nimeni – era ca și cum era în sfârșit complet izolată de o lume care o disprețuia. Ideea a înveselit-o nespus. Și dacă rămânea pentru totdeauna aici, ascunsă de ura lor, de judecățile lor, de mânia lor? N-ar fi fost frumos? Să fie în siguranță, ferită, de neatins. Și n-ar fi asta revanșa ei, să le interzică lor răzbunarea după care tânjeau?

Zâmbind, s-a trezit îndreptându-se către lac. Da, asta era soluția, calea evidentă de a se apăra și de a-i frustra pe ei. De ce nu se gândise înainte? Nu putea să se ascundă aici toată noaptea, cu atât mai puțin toată săptămâna, pentru că temperatura scădea vertiginos, dar mai era și altă cale. A coborât de pe mal în apă și a simțit un șoc brusc când apa înghețată i-a cuprins gleznele, apoi un altul, când apa i s-a ridicat pe gambe. S-a împleticit, dar a mers mai departe, până când apa i-a ajuns până la coapse, i-a îmbibat hainele, a tras-o în jos.

Tremura când apa i-a ajuns la abdomen, i s-a întins pe piept. Când în sfârșit i-a atins bărbia, s-a oprit, apoi a șoptit în aerul nopții:

— Îmi pare rău.

După care s-a cufundat sub suprafața apei și a înotat în viteză în jos, îmbrățișând uitarea întunecată. Era copleșitor, era încântător, era înspăimântător. Dar era bine.

94.

Era momentul să ia o decizie.

Mike rămăsese încremenit și privise cu stupefacție și groază cum Kaylee și Courtney se înghesuiau una într-alta, trăgând din țigările lor cu vârful strălucitor, șușotind, complotând, râzând. Prima lui reacție a fost să-și părăsească

ascunzătoarea, să țâșnească peste câmp, să se arunce asupra lor și să le lovească

până cedează, lăsându-le să simtă toată greutatea suferinței și furiei lui. Apoi a vrut să fugă, să se îndepărteze cât putea de mult de perechea ucigașă, de imaginea lor râzând și glumind, așa cum făcuseră și în boxa acuzaților cu zece ani în urmă; era prea mult pentru el. Kaylee încă părea să se agațe de fiecare cuvânt al lui Courtney și, privind în continuare, lui Mike i s-a părut că nu se schimbase nimic. Crescuseră amândouă, bineînțeles, și erau amândouă ca niște statui, femei tinere în putere, dar purtarea lor – secretoasă, cunoscătoare, conspirativă – era exact aceeași. Îi venea să urle, să vomite, să țipe, dar, mai mult decât atât, îi venea să fugă.

Din fericire, cele două au plecat în cele din urmă, iar Mike a profitat de ocazie și a pornit, pe jumătate alergând, pe jumătate alunecând pe cărarea noroioasă

spre sat. A zărit un autobuz care tocmai oprea în stație și a alergat să-l prindă.

După jumătate de oră, era înapoi în Colchester și, în câteva minute, gonea pe A12

spre Maidstone. Fugea, accelerând cât putea, ca să se îndepărteze de ființele alea îngrozitoare, și totuși nu-l părăsiseră nicio clipă, iar în cap avea gânduri tumultuoase și conflictuale. Era încă în stare de șoc, știa bine, dar creierul lui procesa ce tocmai văzuse, întrebându-se ce însemna reconcilierea lor – pentru ele, pentru el, pentru lumea întreagă. Ce puneau la cale? Și de ce aleseseră să se întâlnească într-un loc atât de izolat, de îndepărtat?

Îl cuprindea o spaimă neagră și era asaltat de viziuni ale unor noi cruzimi, ale unor noi vărsări de sânge. A parcat și a intrat în grabă în casă, abia remarcând salutul prietenos al poștașului, în timp ce în minte i se tot învârteau gândurile. Azi

descoperise ceva cu adevărat șocant, ceva important. Întrebarea era ce ar fi trebuit să facă.

Varianta evidentă era să sune la poliție. În mod curios, îl sunaseră ei în timp ce se întorcea în grabă de la Maidstone, însă Mike respinsese apelul, pentru că nu recunoscuse numărul. Când ascultase mesajul vocal, fusese surprins să constate că interlocutoarea era o oarecare agentă Cooke de la Scotland Yard, care părea dornică să stea de vorbă cu el „în urma evenimentelor de dată recentă”.

Era o coincidență stranie, să-l sune poliția tocmai când se întorcea de la această întâlnire șocantă, ceea ce-l puse pe gânduri. Să fi fost doar un apel de curtoazie, ținând cont de trecutul lui? Sau să fi fost posibil să știe cumva că

primise informațiile despre Courtney Turner?

Ideea îl neliniști. Putea s-o sune pe Cooke, să recunoască faptul că primise informații confidențiale de la o sursă anonimă și să adauge că are noutăți despre Courtney Turner și Kaylee Jones pe care poliția le-ar putea considera interesante.

Dar cum să le spună fără să dezvăluie că primise informațiile acum două zile? Și că în timpul ăsta renunțase la serviciu ca să se dedice urmăririi lui Courtney, că-i supraveghease fiecare mișcare, ba chiar intrase prin efracție în casa ei? Își putea imagina reacția poliției, de groază și dezaprobare, și s-a întrebat dacă nu cumva ar risca și el să fie pus sub acuzare. N-ar fi culmea ironiei să-l vadă Courtney Turner în boxa acuzaților, judecat, umilit, condamnat?

Nu, n-avea cum să suporte așa ceva. Sub nicio formă n-o să fie deschis și sincer cu poliția. Dar Serviciul de Probațiune? Erau dovezi clare că fetele încălcaseră

termenii eliberării condiționate. Asta era și mai înspăimântător. Le făcuse o poză

cu telefonul, putea dovedi că încălcaseră regulile, poate asta le-ar fi putut chiar trimite înapoi la închisoare, unde le era locul. Dar cât de mare era probabilitatea?

Era limpede că Serviciul de Probațiune e în cădere liberă și, în plus, chiar și când funcționa oarecum, poziția lor implicită era întotdeauna să-i facă pe plac infractorului. Dacă le spunea ce văzuse – că știa noua identitate și domiciliul lui Courtney –, ei n-ar face decât să-i dea una peste mână, apoi s-o mute în alt oraș

și să-i creeze o nouă poveste fictivă. Și atunci, cum rămânea cu el? Avea s-o piardă

definitiv din vedere, iar ea ar fi liberă să revină la năravurile vechi, fără nicio sancțiune sau supraveghere.

Nu, nu putea apela nici la Serviciul de Probațiune. Și atunci? Nu putea sta cu mâinile în sân, în timp ce în joc erau vieți nevinovate. Mai era cineva cu care putea să stea de vorbă? Alison? Mike a alungat ideea; fosta lui soție credea deja că el a luat-o razna. Graham Ellis? Era mai plauzibil, mai ales că Mike încă avea o bănuială

că fostul polițist era cumva amestecat în toate astea. Dar dacă greșea? Graham avea să-l ia la rost pentru ce făcuse și să insiste să se ducă direct la poliție… și

atunci Mike ar ajunge de unde plecase. Părea o situație fără ieșire, și totuși, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai evidentă părea soluția. Nu se putea baza pe nimeni să-l ajute, dar nici nu se punea problema să nu facă nimic atunci când miza era atât de mare. Courtney Turner trebuia trasă la răspundere, mai ales dacă

uneltea din nou cu vechea ei complice. Trebuia oprită și dacă nu era nimeni dispus s-o oprească, atunci calea era limpede. Trebuia să se ocupe chiar el.

95.

Dacă vrei ca un lucru să fie făcut, fă-l singur. Era o lecție pe care Olivia o învățase pe pielea ei în anii de când lucra aici, dar în seara asta îi fusese de ajutor.

Iritată după ce Christopher îi respinsese rugămintea, se dusese direct la vârf. Cum bănuise, Jeremy Firth opusese rezistență, dar era și speriat și dăduse înapoi când Olivia îi descrisese o imagine colorată a consecințelor în cazul în care ar fi fost dezvăluite deja informații despre domiciliul actual al lui Jack. Însuflețită, a dat fuga acasă la Jack să-i dea veștile bune.

— Au fost de acord să te mute. Domiciliu nou, nume nou, toate cele.

Jack s-a uitat surprins la ea, prins pe picior greșit.

— Bine… ce, în seara asta?

— Nu, nu în seara asta. Mâine, la prima oră. Nu pot să-ți dau încă detaliile, încă