— Încă cinci minute, te rog, a spus Emily, sleită și descurajată.

— Mă tem că nu putem aștepta. Sam ți-a folosit numele adevărat în fața personalului de la hotel – sunt convinsă că deja caută pe Twitter și pun lucrurile cap la cap, îmi pare rău, trebuie să mergem acum.

Ce putea face dacă nu să se conformeze? Emily se străduise din răsputeri să-și creeze o nouă identitate, o nouă viață în care să poată trăi fără teamă, ură sau pericol, în care să poată să fie un om normal. Dar se terminase, ficțiunea lui Emily Lawrence fusese dezvăluită, anonimatul confortabil pe care-l construise în mulți ani fusese distrus cu o simplă apăsare de tastă.

88.

Autobuzul s-a oprit cu o smucitură și șoferul a apăsat butonul, iar ușile s-au deschis cu un șuierat. Mike a reacționat rapid când a văzut-o pe Courtney cum se ridică și manevrează cu grijă căruciorul, dându-l jos pe trotuar. Acum îl împingea pe stradă, iar Mike era în picioare, gonind pe culoar hotărât să n-o scape din ochi.

A coborât din autobuz și s-a uitat în jur, nedumerit de peisaj. Erau în zona rurală din Essex, dar nu-și dădea seama unde. Mai mult, nu prea avea unde să se ascundă aici, casele aflându-se la distanță unele de altele, iar străzile fiind aproape pustii. Ce să facă? Să continue urmărirea? Sau să aștepte, sperând că

tânăra avea să se întoarcă în stația de autobuz? Și-a tras gluga pe cap și a mers mai departe, păstrând o distanță sigură de ea. Știa că e riscant, dar ceva îi spunea că, dacă nu rămâne aproape de ea, s-ar putea să n-o mai vadă niciodată.

Courtney o luase pe un drum lung pe la marginea sătucului, dar acum s-a întors, privind brusc în direcția lui. O clipă, Mike a șovăit. Oare l-a văzut? Se întorcea să-l înfrunte? A fost ușurat să-și dea seama că femeia verifica doar dacă

drumul e liber. Apoi a traversat, a ridicat căruciorul pe trotuarul de vizavi, după

care a ieșit din sat pe o cărare îngustă. Nedumerit, Mike a mai zăbovit o vreme, apoi a pornit după ea, dispărând și el în cele din urmă.

Cărarea era abruptă și accidentată, iar Courtney se străduia să miște căruciorul, cerându-i iertare copilei la fiecare hurducătură violentă. Mike a rămas în urmă, prudent acum și știind că, dacă se întorcea, și-ar fi dat seama că e urmărită. Din fericire, Courtney a ajuns pe culme și a dispărut, iar el a urmat-o,

ajungând într-un câmp deschis. Destinația ei a devenit evidentă – un loc de joacă

pentru copii așezat în mijlocul unui spațiu verde larg. Courtney s-a îndreptat în grabă spre el, împingând căruciorul pe poartă și ducându-se către leagăne. O

aștepta o prietenă, care s-a întors s-o salute. Cu capul în jos, Mike n-a avut de ales și a trebuit să meargă mai departe, trecând de locul de joacă și pierzându-se în pădurea deasă de dincolo de el, ca și cum ar fi ieșit la o plimbare de dimineață.

S-a rugat ca prezența lui să nu fi declanșat niciun semnal de alarmă și s-a întors, găsindu-și un loc la marginea pădurii, de unde se vedea locul de joacă.

S-a instalat și și-a reluat supravegherea. Nu îi scăpa absurditatea situației, cum stătea ghemuit într-un tufiș dintre sat oarecare, privind două prietene care gângureau la bebelușul lui Courtney. Ce dracu’ căuta el s-o spioneze pe această

mămică ieșită la plimbare cu copilul? Ce spera să vadă? Știa că voia s-o vadă

dezvăluindu-și inima neagră, să-i provoace mânia răzbunătoare, dar ea părea să

aibă o viață întru totul neremarcabilă, ba chiar plicticoasă. Era o tânără mamă, care făcea cumpărături, primea ajutoare sociale, se întâlnea cu prietenele ei. Ce-ar fi putut descoperi el care să-i fie de folos? Chiar credea sincer că femeia o să-i facă rău unui copil pe care părea să-l iubească din toată inima? Sau era doar primul stadiu al căderii lui, obsesia pentru ucigașa Jessicăi luându-i mințile?

A oftat și și-a continuat veghea singuratică. Era obosit, flămând și tot mai hărțuit de îndoiala de sine, dar n-avea nicio șansă să se întoarcă pe lângă terenul de joacă atât de repede fără să fie văzut, așa că a rămas unde era. Și a observat ceva. Courtney și prietena ei vorbeau pe ton scăzut și, în ciuda comportamentului lor aparent degajat, păreau agitate și neliniștite. Ambele stăteau cu capetele în jos și glugile pe cap și schimbau cuvinte scurte, în timp ce trăgeau din țigări. Și mai curios, de fiecare dată când trecea vreo altă mămică sau copil, se întorceau, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzite. Ce puteau să-și spună atât de important, atât de secret? Și de ce păreau atât de temătoare, așa de speriate să nu fie descoperite?

I-a venit pe neașteptate o idee, o idee revoltătoare, năucitoare. Nu se putea, nu? Brusc, îi venea să dea deoparte frunzișul și să țâșnească spre locul de joacă, să-și satisfacă rapid curiozitatea. Dar dacă n-avea dreptate? Ar fi părut nebun, idiot și s-ar mai fi și trădat. Nu, n-avea ce să facă, trebuia să stea în pădure și să

aștepte. Era agonie curată, frustrarea îl mânca, emoțiile i se învârtejeau în timp ce familii tinere veneau și plecau, zăbovind pe lângă tobogan, leagăne și carusel.

Totuși, în cele din urmă a avut noroc, celelalte mămici luându-și copiii ca să plece și lăsându-le pe cele două femei secretoase singure. Instinctiv, a făcut un pas înainte. N-avea cum să-și părăsească ascunzișul, însă era disperat să vadă ce făceau, poate chiar să prindă vreo frântură de discuție. Și atunci s-a întâmplat. În

sfârșit în largul lor, cele două și-au dat jos glugile, iar prietena lui Courtney s-a întors cu totul spre ea pentru prima dată.

Mike a rămas privind, fără să-și creadă ochilor, cuprins de furie și revoltă. Era ea. Era partenera de crimă a lui Courtney, Kalyee Jones, fata care stătuse aproape când cea mai bună prietenă a ei o omora cu pietre pe Jessica. Singura persoană

pe care Courtney nu avea voie sub nicio formă s-o vadă. Și totuși, iată-le pălăvrăgind ca în vremurile bune, secretoase și conspiratoare, în largul lor împreună. Oare asta însemna că se mai întâlniseră și până acum? Și dacă da, de câte ori?

Mike era șocat, amețit și nesigur pe picioare, cu creierul funcționând la viteză

maximă. Când luaseră din nou legătura? Și în ce scop? Să fi fost loialitate și afecțiune una fată de cealaltă? Să fi fost revoltă față de regulile stricte ale eliberării condiționate? Sau era posibil să fi coborât din nou în vârtejul de furie, sadism și violență?

E posibil să plănuiască să ucidă din nou?

89.

— Mulți oameni nu dau doi bani pe foștii condamnați. Îi consideră distruși, nedemni de încredere, ba chiar malefici. Acesta n-a fost niciodată punctul de vedere al King’s Trust. Noi considerăm că infractorii au o motivație suplimentară

față de alții să profite de ocaziile care le sunt oferite.

Guy Chambers s-a întors, plictisit de vorbitorul principal, iritat de cucernicia lui. Grupul miniștrilor adjuncți era cel care participa la nenumărate strângeri de fonduri, investindu-le cu sprijinul și patronajul Ministerului Justiției. Însă lui rareori i se păreau interesante sau revelatoare, aceleași fețe serioase spunând același lucruri serioase. A aruncat o privire la ceas și și-a dat seama că era momentul să plece, astfel că s-a ridicat în liniște și s-a strecurat afară, aruncând zâmbete de scuze celorlalți oaspeți. Spera să presupună că îi solicitau prezența probleme ministeriale și să nu ghicească adevăratul motiv al plecării.

A ieșit din sală și s-a îndreptat spre scara principală. Zâmbind, a așteptat să

treacă un chelner și, mulțumit că nu-i nimeni prin preajmă, a pornit în grabă pe coridor. S-a dus spre ieșirea de urgență și a ajuns pe scara de incendiu, unde l-a întâmpinat aerul rece de iarnă. A ignorat gerul și a coborât pe scară, făcând cât mai puțin zgomot cu putință. A coborât un etaj, două, trei, apoi a ajuns în sfârșit la parter și a pornit printre containerele uriașe de gunoi care duhneau a pește stricat și excremente.

Nu era un loc plăcut, dar în seara asta îi convenea. Era întunecat și ascuns, nu putea fi văzut din camerele hotelului și era rareori frecventat. Era zona de la Park Lane Hyatt pe care oaspeții n-o vedeau niciodată, singurii vizitatori ai acestui spațiu trist fiind ajutoarele de la bucătărie cu sacii lor de resturi de mâncare, iar ei rareori vorbeau engleză, și astfel era locul ideal pentru o întâlnire clandestină.

A aruncat o privire spre aleea care dădea în Park Lane, dar nu se vedea niciun semn de viață. S-a uitat din nou îngrijorat la ceas. Nu-i era tipic lui Blackwell să

întârzie. Tropăind pe loc, Chambers a încercat să alunge frigul, dar dansul lui fără

rost nu-l ajuta să se calmeze. Nu când erau atât de multe în joc. Fusese foarte atent, foarte discret, și totuși Chandra Dabral era pe urmele lui, aparent hotărâtă

să-l salte. Ba chiar se temea că i-ar fi făcut plăcere să reușească.

Sunetul unor pași discreți l-a făcut să ridice privirea și l-a văzut pe Ian Blackwell apropiindu-se pe lângă zid, ascuns în umbră. Chambers a cercetat curtea jegoasă, apoi a ieșit din ascunzătoare, grăbindu-se spre el.

— Da’ știu că nu te-ai grăbit! i-a șuierat.

— Am fost doar prudent. A trebuit să mă asigur că nu sunt urmărit.

— Tu vorbești serios? Ai fost urmărit?

— Nu, nu cred. Dar nu e cazul să-mi asum niciun risc inutil.

— Exact așa zic și eu și de-asta am vrut să ne vedem.

— Chiar mă întrebam…, a replicat Blackwell sec. De obicei, n-am norocul să mi se acorde o întâlnire față în față.

— Păi, nici nu-i cazul să te obișnuiești. E ultima dată când ne întâlnim.

Chipul fostului polițist s-a întunecat, iar accentul lui puternic de Manchester s-a făcut simțit când a întrebat:

— Ce vrei să spui? Mă trimiți la plimbare?