— Da, ai…, a zis dealerul impresionat. Dă-mi lovelele și ia-ți cocaina.
Jack a numărat metodic bancnotele. Era periculos să se întoarcă în locul ăsta, dar nu putea nega că se simțea bine. Tremura deja de entuziasm, își simțea sângele pompat în vene. I-a dat banii dealerului și a întins mâna, așteptând
drogurile. Spre surprinderea lui, adolescentul nu le-a dat drumul și, când a ridicat privirea, Jack l-a văzut privindu-l atent.
— Hei, tipule, nu cumva te cunosc? a întrebat băiatul mijindu-și ochii curios.
Maică-sa avusese dreptate. N-ar fi trebuit să vină.
70.
De ce dracu’ venise aici?
Ca să scape de gura lui Graham Ellis? Ca să și-o scoată din minte pe Courtney Turner? Sau pur și simplu ca să-și demonstreze că putea duce o viață normală?
Dacă asta era, o încercare nesăbuită să încerce să se distreze de sărbători, atunci fusese o eroare enormă. Privind în jur, în sala de evenimente de la Maidstone Marriott, Mike n-a văzut nimic care să-i ridice moralul sau să-i înveselească
sufletul. Era plin de zeci de agenți de vânzări prost îmbrăcați, în diverse stadii de beție, care dansau, făceau bancuri și râdeau strident. Era ca o scenă din iad, gălăgioasă, tulburătoare și de-a dreptul străină pentru el. Cineva vomitase deja într-un ghiveci de flori, chiar lângă un cuplu care se giugiulea cu furie, și totuși toată lumea părea să se comporte ca și cum totul era perfect normal. Și ca și cum ar fi fost distractiv. Mike detestase dintotdeauna evenimentele de genul ăsta, echipe de vânzări din tot sud-estul țării strânse laolaltă într-o șaradă sinistră de veselie forțată, însă adunarea de astă-seară era chiar mai insuportabilă ca de obicei. Ce-aveau toți oamenii ăștia de sărbătorit? Ce era așa grozav în viețile lor, de petreceau așa intens? Era ceva disperat, prefăcut și ura fiecare clipă.
— Încă unul dublu, te rog.
În timp ce barmanul se conforma, turnându-i încă un pahar generos de Bell’s, Mike i-a prins privirea lui Simon, care era în cealaltă parte a sălii. Avusese deja o scurtă discuție cu șeful lui, abordându-l deliberat în timp ce era înconjurat de agenți de vânzări din conducere, în speranța că născocirile lui despre cum fusese bolnav n-o să fie date în fapt în fața colegilor. Totuși, știa că era doar o chestiune de timp până o să-l ia la întrebări în legătură cu absențele lui neprogramate și cu faptul că nu-i răspunsese la telefon. Spera doar că o să rămână cu un pas înaintea lui în seara asta.
S-a întors cu spatele la bar și a sorbit lung, savurând arsura din gât. Singura lui speranță să poată îndura seara era să se amețească bine, apoi să se scuze și să se împleticească spre casă pentru o noapte de uitare dulce, alcoolizată. O parte din el abia aștepta, câtă vreme putea să doarmă. Însă ce șanse avea în realitate? Avea mintea prea plină de evenimentele șocante ale zilei, jumătate din creier
încercând să scape de amintirea cumplită a extazului sexual al lui Courtney Turner, în timp ce cealaltă jumătate se tot întorcea la vizita-surpriză a lui Graham Ellis.
De ce apăruse Graham pe neașteptate, tocmai azi? La doar câteva ore după ce Mike intrase ilegal în casa lui Courtney? Să fi fost, așa cum insinuase fostul polițist, ca să-l avertizeze să nu se lase atras în agitația publică pentru răzbunare asupra celor care comiseseră acte de o bestialitate de nedescris? Sau apariția lui bruscă avea un scop mai amenințător? Îi ceruse în mod special să șteargă orice mesaj care făcea legătura cu domiciliul actual al lui Courtney Turner. Să fi fost posibil să știe deja că Mike primise mesajul, pentru că el era cel care-l trimisese?
Oare Graham Ellis își acoperea acum urmele, știind că Mike a mușcat momeala?
Părea imposibil, pentru că Graham fusese dintotdeauna o influență de bun-simț, liniștitoare. Și totuși… apăruse cu o zi înainte să primească Mike mesajul, stârnindu-i furia, trezind sentimente vechi, iar acum apăruse din nou pe nepusă
masă, ca și cum ar fi știut deja ce punea el la cale. Nu încăpea îndoială că, orice-ar fi zis în public la vremea aceea, Graham împărtășise indignarea lui Mike față
de sentința ușoară a fetelor, că mocnise de furie în fața răstimpului de șapte ani într-o tabără de vacanță mult lăudată. Să fi fost atunci posibil să fie cumva implicat în toate astea? Să fie chiar sursa scurgerilor de informații?
Graham păruse sincer în insistența lui ca Mike să-și înăbușe furia și să încerce să-și clădească o viață nouă. Și totuși, trebuie să fi știut că era o misiune imposibilă, că gândurile lui Mike se abăteau constant spre ziua aceea întunecată
de-acum zece ani. Fie că visa cu ochii deschiși, fie că erau coșmaruri, mintea lui se fixa pe acele câteva ore cumplite când se schimbase totul. Frecvent – prea frecvent –, încerca să alunge viziunile, să anuleze groaza, însă de multe ori alcoolul nu făcea decât să agraveze situația, iar în creier îi pulsau imagini îngrozitoare, reluând constant evenimentele acelei zile, ca într-o buclă. Mike simțea cum îi dau târcoale aceste amintiri, aceste împunsături de spadă de vinovăție și ură de sine. Și-a terminat paharul de whisky și a închis strâns ochii, disperat să alunge aceste fantome, dar s-a văzut din nou alergând pe coridoarele singuratice ale centrului de agrement, în căutarea fiicei lui dispărute, strigându-i numele. „Jessica, Jessica, Jessica…” Însă era prea târziu. Întârziase cinci minute și javrele alea nenorocite puseseră deja ghearele pe fata lui, o luaseră de-acolo, promițându-i că o duc acasă.
A scos un suspin și a deschis brusc ochii. Se ținea de bar, beat și tulburat, iar barmanul îl privea îngrijorat. A aruncat paharul gol pe bar și s-a întors, îndreptându-se în grabă spre ieșire. Se simțea nesigur pe picioare, care păreau să
tremure sub el, dar a mers mai departe, împingându-se ca să-și facă loc prin
aglomerație, disperat să scape. Fusese nebun să vină aici, iar larma carnavalului alcoolizat părea și mai obscenă. Trupuri asudate, băuturi vărsate, flirturi la beție, panglici; nu-și dorea nimic din toate astea. Voia să distrugă totul, să ucidă muzica, să-și răcnească nefericirea, dar nu făcea decât să bâjbâie mai departe, îndreptându-se încet spre mântuire. Era aproape de ieșire, atât de aproape…
Dintr-odată, se năpustea într-o parte, ricoșând dintr-un alt petrecăreț. S-a îndreptat clătinându-se și l-a văzut pe individ uitându-se la el, cu o bere în mână, amuzat, dar nu ostil.
— Ușurel, omule! Prea mult Babycham?
Zâmbea, un rânjet oribil, cu prea mulți dinți la vedere, distrat de situația lui nefericită. Mike habar n-avea cine e, probabil un agent de la altă filială, dar i s-a părut pe loc respingător și a rămas cu privirile lipite de fața pistruiată, cravata lărgită și petele închise de la subraț.
— Ne-a cam cuprins spiritul sărbătorilor, nu? a continuat el, râzând zgomotos.
De ce nu pleca? De ce se zgâia la el, ca și cum ar fi fost tovarăși de băutură? Ce voia de la el?
— Îți zic eu, amice, hai să ne strângem mâinile și-ți iau de băut. Am chef de petrecere…
Și-a mișcat obscen șoldurile, după care a luat o gură din Budweiserul lui, rânjind la Mike.
— Lasă-mă-n pace! s-a răstit Mike, eliberându-și brațul.
— Foarte bine, a răspuns petrecărețul ofensat. Dar ar trebui să te mai înveselești, amice. În definitiv, e Crăciunul.
Mike s-a întors, deși tânjea să-l înjure pe idiotul ăsta fără minte. Voia doar să
fie singur, departe de locul ăsta, dar n-a apucat să facă doi pași, că schingiuitorul lui a adăugat:
— Ei, hai, distrează-te și tu! Poate nu se mai întâmplă.
Înainte să-și dea seama ce face, Mike se întorsese și înainta spre bărbat, pe care l-a pus la podea cu un pumn. Agentul de vânzări s-a prăbușit, sticla de bere i-a scăpat din mână, iar capul i s-a lovit puternic de podeaua de lemn lustruită.
Uluit, amețit, abia înțelegea cuvintele când Mike l-a prins de guler și i-a spus răgușit:
— S-a întâmplat deja, amice. S-a întâmplat deja.
71.
