Era cu o mână pe clanță când Olivia a spus:

— Apropo de asta…

Seriozitatea tonului ei l-a făcut să se întoarcă.

— Probabil că e exagerat, dar dacă te audiază pe tine, crezi că ar trebui să

solicit să mă audieze și pe mine?

Parkes a privit-o ca și cum tocmai l-ar fi anunțat că era o formă de viață

extraterestră.

— De ce dracu’ să faci așa ceva?

— Păi, nu-i evident? a replicat Olivia, enervându-se în fața ostilității lui. Ce se întâmplă dacă Dabral află că suntem… că am fost împreună? Dacă pare că ne-am ascuns deliberat de ea, atunci o să pună niște întrebări dificile.

— Cum ar fi?

— Cum ar fi dacă mi-ai spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să mi le spui.

— Ah, nu fi caraghioasă!

— Nu zic că ar trebui să solicit, zic doar că ar trebui să ne gândim – ca să ne acoperim spatele și eu, și tu. Dacă suntem complet sinceri cu ea, atunci nu poate să răstălmăcească…

— Ai înnebunit?

Cuvintele izbucniseră concise și neplăcute.

— Faci așa și află tot departamentul în mai puțin de-o oră. Nu ne permitem să

riscăm, am fost foarte atenți…

— Nu suficient de atenți, a ripostat Olivia, coborând privirea spre abdomen.

— Ah, deci așa mă pedepsești tu, nu? Îmi sabotezi cariera, mă faci subiect de bârfe și insinuări. Doar pentru că ești supărată și ai resentimente?

— Ah, du-te naibii, Christopher!

— Nu, tu să te duci naibii, Olivia! M-am săturat până peste cap de discuțiile astea. Ești femeie în toată firea, știai în ce te bagi. Acum trebuie să suporți consecințele.

Christopher a scuipat ultimele cuvinte, și-a luat telefonul și a plecat. Olivia a rămas încremenită locului, revoltată, și totuși distrusă. Nedreptatea situației era zdrobitoare – Christopher avea totul, în timp ce ea n-avea nimic, ceea ce era reliefat și de poza înrămată care stătea la loc de cinste pe biroul lui. Christopher, Penny și cei doi băieți îi zâmbeau – încrezuți, siguri pe ei și victorioși. Îi venea să

urle văzând aroganța, superioritatea, fericirea lor, să-și țipe nefericirea, furia, dar nu putea aici, în fața colegilor ei stabili, dispuși să judece, astfel că s-a întors și a ieșit din biroul lui, trântind zgomotos ușa în urma sa.

86.

A tras cu putere de ușă, care a refuzat să cedeze. Agitat, Jack a verificat încă o dată noile încuietori de securitate, yale și zăvoare, asigurându-se că sunt toate la locul lor. Mulțumit, a trecut mai departe și a verificat și ușa din spate, ferestrele de la bucătărie și sufragerie, după care a urcat în grabă la etaj. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, iar în minte îi veneau tot felul de fantome, așa că a trecut metodic dintr-o cameră într-alta, verificând încuietori și zăvoare, trăgând draperii și lăsând obloane, până s-a convins că era invizibil și, mai important, în siguranță.

S-a prăbușit pe pat, și-a scos telefonul și a deschis aplicația Ajax, pe care Olivia îl ajutase s-o instaleze mai devreme. A privit în telefon cât l-a verificat sistemul de identificare facială, ca să-i permită accesul. Pe ecran a apărut o imagine alb-negru sumbră, în care se vedea grădina din față. Din fericire, totul era pașnic, nu se vedea nimeni și a trecut la camera video din spate, însă oricât de atent se uita, nu putea depista niciun pericol care să pândească. Ușurat, a închis aplicația și s-a cufundat între perne.

Până acum, toate bune, însă Jack știa că tot n-o să se poată odihni. Noul echipament de securitate high-tech era un adaos util la casă, dar în loc să-l liniștească, prezența lui îl agita și mai tare. În definitiv, de ce l-ar fi instalat dacă

n-ar fi crezut că există o amenințare iminentă la adresa vieții lui? Voia să fie mutat, să i se dea un nume nou, o nouă viață, știind prea bine că n-o să se simtă

în siguranță până când n-o să fie departe de locul ăsta. Dar Olivia tot nu sunase –

iar el habar n-avea ce se întâmplă – și știa că o să-și petreacă fiecare clipă în care nu doarme verificând securitatea casei.

Capul îi bubuia, iar corpul îi era torturat de încordare, dar a închis ochii, într-o încercare zadarnică de-a scăpa de chin. Dacă putea să doarmă măcar vreo oră, s-ar simți un pic mai bine, un pic mai puțin tensionat. Dar era greu să te odihnești când până și cel mai mic zgomot te face să tresari. Datorită site-ului Justiția Nu Doarme Niciodată, Jack știa foarte bine ce pățiseră Mark Willis și Andrew Baynes, primul urmărit, celălalt ucis cu un cuțit înfipt în față. Gândul la cel din urmă, ideea lamei reci care-i taie pielea și mușchii, i-a înghețat sângele în vine. Oare Emily Lawrence trăia ceva similar acum, de mâna fraților ei? Și când lumea asta termina cu ea, cine urma?

Oricât se străduia, Jack nu se putea abține și invoca tot felul de scenarii care implicau bâte de baseball, ciocane, cuțite, pe tatăl înfuriat al lui Billy Armstrong și unchi răzbunători care dădeau năvală peste el și-i smulgeau părul, îi scoteau ochii, îi spărgeau dinții, îi mutilau organele genitale, potopindu-l cu insulte grele,

cu accentul lor puternic de Southend. De câte ori apăreau imaginile, când era treaz sau în nopțile lungi, o simțea: spaima pură, curată, o spaimă pe care n-o mai trăise de mulți ani. Era o emoție, o senzație care-l transporta înapoi într-o perioadă și într-un loc pe care încercase să le uite. În dormitorul acela mizer. La frații lui mai mari, care veneau hotărâți peste el, cu răutate.

Știuse întotdeauna când avea să se întâmple – voci șoptite în fața dormitorului lor comun, apoi scârțâitul îngrozitor al balamalei când se deschidea ușa. Odată

intrați în cameră, frații lui nu vorbeau niciodată, îl împingeau repede într-un colț, înăbușindu-i țipetele cu o mână aspră și trăgându-l de păr în timp ce-l țintuiau de patul murdar. De multe ori, făcea pe el de frică înainte să-l doboare, simpla lor vedere fiind suficientă să-i declanșeze cea mai profundă groază în suflet, dar lor nu le păsa niciodată când îi trăgeau în jos pantalonii de pijama și-i desfăceau cu forța picioarele. Apoi venea durerea, durerea insuportabilă, violul lor agresiv și susținut. În timpul chinului, agonia îl ținea conștient chiar dacă încerca să alunge totul – umilința, degradarea, rușinea. Îi ura din toată inima, le ura forța, controlul, bucuria sadică a subjugării lui, dar, cel mai rău, îi detesta pentru felul cum îl schimbaseră toate acestea pe el. Fiindcă și când vărsa lacrimi de nefericire disperată, când urla în chinuri dureroase, mai simțea și un alt sentiment crescând în el: dorința să facă și el rău cuiva, să-l domine, să-l degradeze și să-l distrugă, să

arunce toată durerea și furia asupra cuiva mai slab ca el. Nu se mai simțise așa de mulți ani, alungase întunecimea asta departe în trecut. Însă pe măsură ce-l lua în stăpânire frica, pe măsură ce-l cuprindea din nou neliniștea, a simțit-o din nou în seara asta.

87.

Greșeau. Nu exista iertare, nici mântuire, nici finaluri fericite.

Emily stătea singură în camera ei de hotel, privind patul nefăcut, unde Sam dormise cu doar câteva ore în urmă. Atunci, deși distrusă de vinovăție și remușcări și speriată de viitor, avusese totuși speranțe că poate anii de devotament, grijă și dragoste ar putea îmblânzi judecata lui Sam. Că ar putea vedea că s-a schimbat, că se mântuise, că Janet Slater era o altă persoană. Și cum mai greșise! Era pătată, o pată pe obrazul societății, desfigurată pe veci de semnul lui Cain.

Ce repede și șocant se petrecuseră lucrurile! Ieri era o mamă oarecare, cu serviciu, ipotecă, facturi de plătit și un copil de crescut. Ce minunate păreau acum aceste provocări, aceste îndatoriri de zi cu zi! Ce n-ar fi dat să se poată întoarce

la căsuța ei din Reading, cu ferestrele care nu se închideau bine și cu covoarele uzate, la viața ei pașnică, nesemnificativă. Dar n-avea nicio șansă. Marianne o avertizase să nu intre pe social media, să evite să citească vreun site sau flux de știri, dar se dovedise că nu se putea abține. Sperase, se rugase ca demascarea ei să nu ajungă o știre importantă, alături de uciderea lui Mark Willis și Andrew Baynes, dar revolta, furia și oprobriul care o însoțeau erau mai rău decât în cazul lor. Oare pentru că era femeie? Pentru că victimele ei fuseseră atât de mici? Greu de spus, dar era clar că lumea largă o detesta și mulți considerau că o moarte lentă ar fi fost o pedeapsă prea blândă, ținând cont de crimele ei îngrozitoare.

Fiecare comentariu erau mai răuvoitor decât cel dinainte, și totuși Emily se simțea cumva obligată să treacă mai departe printre tweet-uri și postări, ca și cum i se cuvenea acest torent de fiere. Nu știa de ce, dar trebuia să le citească pe toate, trebuia să digere fiecare comentariu respingător, trebuia să știe cât de totală era dizgrația ei. Și-i putea imagina pe colegii și prietenii ei făcând același lucru, bârfind pe ton șocat despre diavolul din mijlocul lor. Oare-i acordau vreo urmă de bunăvoință, de milă, de recunoaștere a serviciilor făcute firmei și comunității? Sau erau la fel de brutali ca familia ei și mulțimea întărâtată din Bridgend, ale căror postări îi provocau greață?

În cele din urmă, atacul colectiv a copleșit-o și a deschis aplicația de știri de la BBC. Spre groaza ei, aici era și mai rău. Pentru că, alături de o scurtă descriere a evenimentelor care se desfășurau cu rapiditate, era și o filmare cu telefonul mobil de pe strada ei din Reading. La început, nu i-a venit să creadă ce vede – mulțimi de locuitori furioși, dintre care pe unii îi recunoștea, adunați în jurul casei ei.

Băteau în ușă, strigând insulte și apoi a început – cineva a scris cu spray

„Scursură” pe ușa din față, cu litere albastru-strălucitor. Emily a simțit cum o cuprinde revolta; vopsise ușa aia anul trecut, dar acesta era doar începutul. Pe fațadă au mai fost scrise cu spray și alte insulte, apoi s-au auzit ovații puternice când un tomberon de gunoi a pătruns prin fereastra din față. Curând a ajuns poliția și, în timp ce împingea înapoi mulțimea, Emily și-a putut vedea bine casă, căsuța ei minunată, acum mânjită, distrusă și discreditată.

Fusese viața ei, dar acum nu se mai putea întoarce niciodată acolo.

Nici nu va mai putea fi vreodată Emily Lawrence. Femeia aceea, învierea ei, penitența ei întruchipată, a doua ei șansă dispăruseră, devenise obiectul urii pentru oricine. Din cauza social media, a site-ului ăluia de justițiari îngrozitor, toată lumea știa cum arată acest demon, ceea ce însemna că oricine era o potențială amenințare, un asasin care pândește. Era prea mult, era un coșmar, dar era adevărat. Va trebui să-și schimbe numele și înfățișarea, poate chiar să țină

un regim rapid, dar avea să fie oare suficient? Acum avea o țintă desenată pe spate.

Ca la un semn, a apărut Marianne, bătând încet la ușă și intrând în cameră.

— Trebuie să mergem.