— Saul, tot eu sunt. Am avut vreo localizare?
— Nimic concret, mă tem.
Oliviei i s-a strâns inima. Sperase că dacă-și mobilizează colegii, mai ales pe cei care erau tineri și credeau încă sincer în cauză, o să aibă parte de ajutor să iasă
din groapa asta. Dar azi nu-i surâdea norocul.
— Am avut câțiva asistenți care activează în zonă și care au dat ture. E posibil să fi fost văzut la Coach and Horses din Romford, dar asta era la prânz, așa că a plecat de mult. Îmi pare rău…
— În regulă, tot e ceva. Ținem legătura și dacă auzi ceva…
— Afli prima.
A închis și a plecat în viteză de la semafor, după care a întors în drum. Avea să
se ducă spre Romford, sperând că Jack mai e în zonă. În clipa asta, se gândea că
e ascuns, beat, în vreo bombă de pe-acolo, deși asta ar fi fost o încălcare flagrantă
a termenilor eliberării. Însă chiar în timp ce gonea într-acolo, avea sentimentul că
era o speranță deșartă. Jack fusese într-o dispoziție proastă de dimineață și era clar că nu-i mersese mai bine peste zi – o altercație violentă cu șeful lui, care l-a făcut să rupă legăturile cu locul de muncă după doar două zile. Probabil că de-acolo s-a dus să-și vadă fratele, o legătură concretă cu trecutul lui violent.
Blestemându-se că a acceptat întâlnirea asta, Olivia a accelerat, apăsată de îngrijorare. Voia să-l vadă întorcându-se nevătămat, să revină pe orbita ei, unde-l putea proteja și, dacă era nevoie, îl putea și controla. Însă instinctul îi spunea că
Jack se pregătea să facă o prostie, ceva necugetat, poate chiar ceva fatal.
69.
Mergea împleticit pe străzi, fără să știe ce-i în jurul lui, abia acordând atenție destinației. Avea ochii în lacrimi, picioarele parcă erau din gelatină, dar mergea mai departe. Trebuia să se îndepărteze.
S-a lovit de un trecător și a sărit într-o parte, intrând într-un zid înainte să
pornească mai departe. L-a urmărit un torent de înjurături, dar nu s-a oprit, s-a clătinat mai departe. Nimic, absolut nimic nu mai conta. Ajunsese pe fundul prăpastiei și acum nu-l mai putea atinge nimic. Ce prost, ce naiv fusese să vină
aici! Tânjise după companie, tânjise după familie, ceva care să facă sărbătorile un pic mai puțin sumbre, și care fusese răsplata? Respingere și umilință. Danny nu știuse cum să plece mai repede, iar mama lui îl ura. Măcar dac-ar fi putut să dea timpul înapoi, ca să nu suporte acuzațiile astea cumplite, ranchiunoase. Suferise foarte mult, fusese înjosit și insultat, dar nu se simțise niciodată atât de rău ca azi.
Trebuia să se ducă acasă. Nici la Londra nu era bine, dar Southend va rămâne întipărit în creierul lui ca un loc de coșmar. Acum știa că n-o să se simtă în siguranță, că n-o să fie în stare să se concentreze până nu se urca într-un tren care să-l ducă departe de locul ăsta oribil. De ce venise? Nu știa că soarta lui e să
fie singur și disprețuit? De ce-și imaginase că ar vrea cineva să-l vadă? Era o pată, nici mai mult, nici mai puțin.
Jack și-a șters lacrimile și a încercat să-și dea seama unde se află, fără să ia în seamă privirile intrigate ale trecătorilor. Străzile i se păreau ciudate, dar a început încet-încet să-și dea seama unde era, iar instinctul îl împinsese pe o alee lăturalnică despre care știa că-i scurtează cu câteva minute drumul până la gară.
A grăbit pasul, îmboldit de teamă și furie. Avea să iasă din haznaua asta și să nu se mai întoarcă niciodată. Nici n-o să se mai gândească la locul ăsta, n-o să-l mai pomenească niciodată – o să fie ca și cum orașul și toți cei din ei au fost șterși de pe hartă.
Ideea l-a înveselit și l-a făcut să grăbească pasul. Acum ajungea în capătul aleii, și în scurt timp în drumul mare. De-acolo, mai avea doar o alergare ușoară de două minute până să fie în siguranță.
— Dă-i dracului pe toți, își zise el bucuros. Am terminat-o cu voi.
— Unde arde, amice?
Vocea i-a întrerupt meditația, limpede și nazală. Un adolescent deșirat, îmbrăcat cu blugi și un hanorac, își pierdea vremea pe-acolo și-l privea curios.
— Nu arde, doar trebuie să-mi văd de drum.
— Priceput, frate. Priceput.
Jack a încetinit pasul, uitându-se cu interes la băiat. Fața lui avea ceva familiar.
Să fi fost colegi de școală? Locuise în cartier?
— Ai nevoie de ceva să iei cu tine?
Jack fusese cât pe ce să plece, dar acum s-a oprit.
— Niște iarbă, cocaină, amfetamine? a continuat adolescentul, simțind un potențial client. E marfă bună, amice, proaspăt venită cu vaporul.
Jack s-a uitat la el intrigat, în timp ce dealerul scotea marfa din buzunar și o etala ca să se bucure și el. Jack știa că ar trebui să se întoarcă și să plece, să-l refuze pe interlopul ăsta. Dar drogurile erau chiar acolo, în palma lui, chemându-l.
— Bine, a răspuns el repede.
— Bine ce?
— Amfetamine, cocaină, iarbă, a răspuns Jack imperios.
— Bine, dar te costă. 100 de lire. Ai?
Jack a răspuns scoțând din rucsac un mic sul de bancnote.
