Înșelătoria, ipocrizia lui Graham era totală, o trădare fățișă a prieteniei lor. De-a lungul anilor, îi ceruse lui Mike de nenumărate ori să meargă mai departe, dar ce drept avea? Cine, la urma urmelor, era mai obsedat de Courtney Turner? Tatăl îndurerat, distrus sau polițistul care se pensionase anticipat ca urmare a acestui caz traumatizant? Graham știa că Mike are adesea coșmaruri, și la fel pățea și el, cadavrul mutilat al Jessicăi apărându-i cu regularitate în vis și întârziindu-i vindecarea, spre disperarea vădită a soției sale. Mike, cu toate păcatele lui, era măcar în toate mințile. Privind fotografia lui Courtney, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde, Graham începea să se întrebe foarte serios dacă el mai era sănătos la cap.

84.

Era ca umbra ei, urmându-i fiecare pas, veșnic prezent, dar nevăzut.

Furios și în derivă după confruntarea cu Alison, Mike luase mașina și se dusese de la cimitir direct la casa lui Courtney din Colchester. Unde altundeva să se ducă

acum, când nu mai avea alte obligații, când nu mai avea nimeni nevoie de el? Era singurul loc unde se putea afla. Singurul loc unde putea face ceva util.

Nu durase mult până apăruse ținta lui, împingând căruciorul pe stradă în timp ce vorbea la telefon, iar Mike coborâse imediat din mașină și pornise în urmărire.

Prada nu era conștientă de prezența lui, iresponsabilă și fără griji, ca de obicei, ceea ce lui îi convenea de minune. Cu toată suferința și rușinea lui, se înveselea la gândul că Turner habar n-avea de pericol, că de data asta el o vâna pe ea.

Courtney a cotit, și-a băgat telefonul în buzunar și s-a oprit puțin să așeze pătura copilului, după care și-a continuat drumul. Mergând sigură pe ea, primea zâmbete calde din partea doamnelor în vârstă pe lângă care trecea, pozând în mama mândră din cap până în picioare.

Era o imagine care încă îl zguduia până peste cap și-i strângea inima – Mike nici nu concepuse vreodată că Turner ar putea fi mamă. Era o ucigașă de copii, nu o născătoare de copii.

Și totuși dovada era în fața lui, mama și copilul oprindu-se acum într-o stație de autobuz și stând de vorbă cu altă mămică. Totul părea foarte firesc, ca și cum Courtney chiar se bucura de maternitate. Oare așa era mai greu de urât, căci sugera că e capabilă de iubire, de compasiune, ca să nu mai vorbim de faptul că

acum exista un copil nevinovat care depindea de ea? Sau era mai ușor s-o disprețuiești când se bucura de toate lucrurile – o viață de adult, o viață de mamă, dragoste – care îi fuseseră interzise Jessicăi?

Mike a rămas la distanță, prefăcându-se că se uită la titluri la un chioșc de ziare, dar acum oprea în stație un autobuz. Courtney a urcat căruciorul, schimbând câteva cuvinte vesele cu șoferul, după care a înaintat pe coridor. Mike a avut la dispoziție o fracțiune de secundă să ia o decizie. Să continue s-o urmărească sau să renunțe la toată povestea? Dacă urca după ea în autobuz, risca să fie descoperit, pentru că era posibil ca ea să-și aducă aminte cum arată el, deși evident că se schimbase mult de-a lungul anilor. Era ceva prostesc și nechibzuit, și totuși ceva îl împingea, spunându-i să profite de ocazie. Lipsa de valoare a vieții ei i se părea bizar de interesantă, simpla ei vedere trezindu-i emoții vechi, făcându-l să se simtă furios, răzbunător, viu. Și, oricum, dacă renunța acum, ce altceva ar fi avut de făcut? Rămas fără serviciu, singurul lui motiv să se dea jos din pat dimineața, care era rostul lui?

Ușile au șuierat când au început să se închidă. Mike s-a repezit și a urcat în autobuz, întorcând spatele spre pasageri în timp ce îi plătea șoferului biletul. A ridicat privirea și a văzut oglinda retrovizoare; trecându-i în revistă pe cei din autobuz, a zărit-o pe Courtney așezată lângă locul pentru cărucioare, absorbită

de telefon. Profitând de ocazie, a pornit în grabă printre scaune și a trecut pe lângă ea fără să dea niciun semn de interes, așezându-se pe rândul din spate. În timp ce autobuzul pleca încet de lângă bordură, Mike s-a uitat pe fereastră, prefăcându-se interesat de lumea de-afară, după care și-a îndreptat încet-încet atenția spre Courtney.

Aceasta se juca în continuare cu telefonul, scriind cu furie, apoi apăsând pe

„Trimite” iar și iar. Mike știa că așa se poartă, să-ți inunzi prietenii cu zeci de mesaje scurte în loc să scrii o notă cuprinzătoare, dar tot îl irita. Părea ceva frenetic, prost gândit, reactiv, o dependență mai degrabă decât un mijloc de comunicare, dar poate că asta era problema lui, nu a tinerei generații, o altă

dovadă a vârstei și distanței tot mai mari față de lumea lui Rachel.

Enervat, a alungat gândul. Courtney nu făcea parte din același univers cu Rachel și prietenii ei. Era ceva cu totul diferit, ceva răuvoitor și nefiresc. S-a așezat mai bine pe scaun și s-a uitat din nou la ea, urmărindu-i fiecare mișcare. Dacă

avea răbdare, cu siguranță că o să observe până la urmă vreun semn că nu avea grijă de copil, poate chiar că-l ura, nu? O strâmbătură, un cuvânt greu, poate chiar o palmă? Da, i-ar face plăcere s-o vadă pe Courtney dezvăluindu-și adevărata față

printr-un act de violență degajat, neglijent. Atunci lumea – sau măcar călătorii din autobuzul ăsta care abia se târăște – ar vedea-o pe tânăra ucigașă din mijlocul lor. Atunci ar ști și ei.

A rămas cu privirea ațintită asupra ei, în timp ce intrau în suburbii, și totuși Courtney nu se trăda în niciun fel. Părea relaxată și mulțumită, băgându-și telefonul în buzunar ca să se joace cu copilul și pupându-l. Bebelușul gângurea fericit, uitându-se la maică-sa cu ochii strălucind de iubire. Iar Courtney îi răspundea, suflându-i în față, mângâind-o pe obraji, gângurind cu ea. Pe Mike îl înfuria, pentru că era convins că e teatru, o șaradă ca să-i păcălească pe ceilalți, și totuși părea foarte firesc, foarte natural. O parte din el voia să urle, să-și urle frustrarea, confuzia, mânia, dar n-avea cum să se demaște, să-și trădeze jocul.

Așa că, în timp ce autobuzul își continua călătoria spre zona rurală din Essex, a rămas perfect nemișcat pe locul lui din spate, cu privirea fixată asupra perechii fericite, căutând disperat un indiciu – o imagine clară a răului din Courtney Turner.

85.

— Își iese din minți. Sincer, nu cred că avem de ales, trebuie să-l mutăm.

Christopher Parkes a ridicat privirea dinspre birou, evident iritat de evaluarea Oliviei.

— Cu toată bunăvoința din lume, nu-i putem permite să ne dicteze ce urmează. Noi suntem adulții în relația asta, Olivia. Noi îi spunem lui ce urmează.

— În mod normal, da, dar asta-i o situație unică. Trei eliberați condiționat foarte cunoscuți au fost expuși deja, doi dintre ei cu consecințe cumplite, iar Justiția Nu Doarme Niciodată și restul scotocitorilor ăstora promit și alte dezvăluiri. Bietul băiat își iese din minți, convins că în orice clipă o să apară o mulțime cu aruncătoare de flăcări și știi ceva, Chris? Nu pot să-i promit că n-o să

se întâmple.

— Și e de mirare, cu el plimbându-se prin Southend și căutându-și prietenii, familia, până și nenorociții de foști dealeri? Iisuse, uneori cred că oamenii ăștia vor să fie prinși.

— Chiar și așa, are dreptate, a insistat Olivia. Și trebuie să reacționăm.

Christopher și-a mutat privirea, întorcându-se să tasteze la computer, cum făcea întotdeauna când pierdea o controversă sau nu avea un răspuns pregătit.

Olivia îl văzuse de nenumărate ori, dar nu era dispusă să suporte acum.

— Ei bine? Ce-i spun?

Fostul ei iubit încă ezita, evitându-i privirea. De ce dracu’ era atât de evaziv?

— Uite ce-i, e foarte posibil ca identitatea și adresa lui să fi fost deja dezvăluite, a insistat ea. E posibil ca niște oameni să pună la cale ceva chiar acum, trebuie să

facem ceva. Știu că e o grămadă de frecuș, multă birocrație, dar e viața cuiva în joc și trebuie să luăm măsuri.

— Ai dreptate, a răspuns Parkes și s-a ridicat de la birou. Lasă-mă să vorbesc cu Firth și-ți spun după aia.

— Asta-i tot? a întrebat Olivia, enervată de modul definitiv în care era trimisă

la plimbare.

— Nu știu ce altceva ai vrea să spun.

— Vreau să recunoști că avem o situație foarte gravă. Vreau să faci ceva. Doar dacă nu există vreun motiv pentru care vrei să rămână acolo. De ce vrei să-l lași vulnerabil și expus?

— Nu fi caraghioasă!

— Și ce-ai de gând să faci?

— Am spus că o să discut cu el și așa o să și fac. Nu pot să aprob eu lucrurile astea – știi bine că nu pot –, deci trebuie să ai răbdare. Și acum, dacă nu te superi, trebuie să plec.

Olivia s-a uitat la el supărată și plină de resentimente. Pleca în grabă din birou pentru că erau în mijlocul unei crize sau pentru că acum îi displăcea să rămână

singur cu ea?

— Ce-i așa urgent?

— Păi, mai multe lucruri, ca să fiu sincer, dar dacă chiar trebuie să știi, echipa Chandrei Dabral a cerut să stea de vorbă cu mine.

Olivia s-a uitat la el deconcertată. Nu se așteptase. Simțindu-i reacția, Parkes s-a grăbit să-i explice:

— Nu-i nimic grav – discută cu toată lumea care are acces la nivel înalt la arhiva securizată și, fie vorba între noi, par mult mai interesați de Guy Chambers, dar chiar și așa, tot trebuie să fiu pregătit, ca să nu apară vreo neînțelegere sau confuzie.