Chambers a privit-o pătrunzător, dându-și poate seama pentru prima dată cât de grave erau acuzațiile. Apoi s-a sprijinit de spătarul scaunului și a întrebat:

— Știi când a fost făcută poza cu Emily Lawrence? Adică, știi precis? Ziua, ora…

Chandra a simțit cum îi scade moralul. Chambers nimerise exact unul dintre principalele puncte slabe ale investigației.

— Nu încă. Dar vom ști curând. Colegii mei se…

— Și poți să faci legătura dintre mine, conturile mele de e-mail sau de telefonie și oricare dintre informațiile strict secrete despre care spui că au fost transmise către rudele victimelor?

— Nu, dar știm că au fost trimise toate de pe același telefon cu cartelă, un Samsung Galaxy, și, odată ce va fi în poses…

— De fapt n-aveți nicio dovadă concretă care să facă legătura dintre mine și oricare dintre infracțiunile astea?

Chandra n-a spus nimic, însă fierbea de furie, ceea ce l-a determinat pe Chambers să profite de avantaj.

— Pot să sugerez, inspectore, să pleci dracului din biroul meu?

82.

Chandra s-a îndepărtat grăbită de minister, detectivul-sergent Buckland străduindu-se din greu să țină pasul cu ea.

— Rahat tupeist!

— Ce-i drept, a răspuns adjunctul ei, abia trăgându-și sufletul. Dar are și el dreptate. Am spus deja că e un pic cam îndrăzneț să dăm buzna, ținând cont că

n-avem nimic solid să-i punem în cârcă.

— Norocul ți-l mai faci și singur, sergent Buckland, a replicat Chandra, sâcâită

de lipsa lui de sprijin evidentă. Voiam să-l privesc în ochi, să văd cum reacționează

la acuzații.

— Ceea ce e foarte bine și frumos, însă e un om puternic. Poate să ne facă

viața foarte grea și ție, și mie, și restului echipei. Pot fi distruse cariere, așa că

trebuie să mergem în vârful picioarelor.

— N-ai decât să mergi tu în vârful picioarelor, dacă vrei. Pe mine mă

interesează mai mult să salvez vieți decât să fac politică.

Adjunctul ei a prins în sfârșit ideea și și-a înghițit protestele.

— Și acum? a întrebat el, abia mai răsuflând.

— Acum încercăm să obținem o reacție. Vreau o analiză completă a amprentei digitale a lui Chambers în ultimele câteva luni, toate detaliile despre mișcările și

comunicațiile lui, plus un mandat de percheziție pentru biroul lui de la minister, apartamentul din Londra și casa din circumscripție, de la Reading.

— Dacă ești sigură…

Tipic pentru Buckland, să vrea să dea înapoi, dar să n-aibă tupeu.

— Absolut! În cel mai bun caz, găsim telefonul Samsung sau vreo dovadă

concretă care să facă legătura între el și scurgerile de informații. În cel mai rău caz, nu găsim nimic, dar îi facem viața foarte grea reacționarului ăstuia arogant și dezechilibrat.

— Deci nu-i chiar favoritul tău?

Era o tentativă nefericită de glumă, care să-i mascheze stânjeneala în fața înflăcărării ei. E drept că probabil că depășise limita lăsându-l pe Chambers s-o enerveze, dar nu-și permitea să se poarte cu mănuși când miza era așa de mare și, mai mult, o să-i facă plăcere să-i facă viața grea ministrului adjunct tupeist.

De-acum, era ceva personal.

83.

Traversa loturile de teren, iar cizmele îi scrâșneau pe iarba înghețată. Ici și colo, îl saluta câte un alt grădinar, însă Graham Ellis nu-i băga în seamă, păstrându-și ritmul până a ajuns în cele din urmă la baraca lui. Acolo și-a scos cheile din buzunar, a descuiat lacătul și, aruncând o privire scurtă în jur, s-a strecurat înăuntru.

A închis ușa, a aprins felinarul de camping și a lăsat jaluzelele. Localnicii erau băgăcioși, plictisiți și curioși și plecau de la premisa că orice pensionar are timp de palavre. Mai încercaseră și înainte să tragă cu ochiul, lipindu-și nasurile de geamul murdar. Ei bine, puteau să se ducă naibii. Azi avea nevoie să fie singur.

A început să scoată cu atenție obiecte de pe raftul de jos al debaralei care se întindea pe toată lungimea peretelui din fundul barăcii. A împins deoparte o cutie cu reviste vechi, a mutat un butoi cu erbicid, apoi a tras o furcă și o lopată, iar în cele din urmă a scos o cutie mare de plastic, ascunsă sub o pânză de protecție. A dat deoparte husa și a împins cutia în mijlocul podelei, după care s-a așezat greoi într-un scaun.

Și-a tras sufletul și și-a șters transpirația de pe frunte. Era amețit, extenuat fizic și psihic, dar s-a adunat, a întredeschis cutia și a scos conținutul. A reacționat imediat, văzând o poză a Jessicăi Burnham la 11 ani pe prima pagină a unui tabloid. Pentru cei mai mulți, imaginea ar fi părut o fotografie a unei fetițe cu

strungăreață, dar pentru el inocența aceea nu exista. Pentru Graham Ellis, expresia ei era acuzatoare și plină de resentimente.

Încet-încet, a început să treacă prin conținutul cutiei, scoțând articole de ziar și pagini de corespondență până a găsit dosarul ascuns într-un plic galben. Chiar când îl deschidea, a simțit un fior de neliniște, de agitație. Știa prea bine că ar fi trebuit să scape de mulți ani de cutia asta. Îi spusese soției că o și făcuse, jurându-se că a ars totul în ziua în care amenințase că-l părăsește. Dacă dădea peste el, cum avea să-i explice că era încă acolo, cu absolut toate rapoartele, articolele sau însemnările legate de ancheta de crimă? Cum să explice poliției, foștilor lui colegi, că încă avea toate dosarele originale, când ele ar fi trebuit să stea în siguranță în arhiva poliției? Ăsta era secretul lui, pe care nu-l putea dezvălui niciodată.

A răsfoit mai departe dosarul, digerând grămezi de materiale despre Jessica și oprindu-se să privească teancul de fotografii de la autopsie. După atâția ani, încăl întorceau pe dos; trupușorul ei palid, brutalizat în asemenea măsură încât abia dacă mai putea fi recunoscut. Imaginile cumplite îl îngrețoșau, îl tulburau, îl îndurerau, dar îl și înfuriau, așa că le-a pus la loc și a trecut la secțiunile referitoare la făptași. Acum a luat-o iar mai încet, privind poza de la arestare a lui Courtney Turner și răsfoind raportul asistentului ei social, după care a dat peste declarația ei.

Aceasta era recompensa, singurul lucru din comoara tăinuită care provoca fără

greș o reacție viscerală. Înainte să apuce să citească un rând întreg, Graham a simțit cum îl cuprinde o furie mocnită, urzeala de minciuni a lui Turner părând aproape la fel de obscenă ca și modul degajat în care le servea. Jessica Burnham abia dacă meritase să fie menționată în declarația ei. Clar nu exista nicio grijă

pentru binele ei, mai degrabă o încercare concertată de a le distanța și pe Courtney, și pe Kaylee de ceea ce se petrecuse la cariera Highworth. Courtney Turner era o povestitoare înnăscută și o mincinoasă cu experiență, înflorindu-și povestea cu tot felul de digresiuni neașteptate, în încercarea de a da o aparență

de adevăr dezmințirilor ei. În timp ce Kaylee stătuse fără să scoată un cuvânt și smiorcăindu-se în sala ei de interogatoriu, Courtney, spre deosebire de ea, se dezlănțuise, dând frâu liber imaginației. Unii dintre polițiștii lui aproape că

fuseseră păcăliți de această reprezentație strălucită, de nivelul și convingerea cu care-și debita născocirile, dar el nu se lăsase îmbrobodit nici măcar o clipă. Știa că în cazul ăsta diavolul se ascundea în detalii.

Trecuseră mulți ani de când puseseră pe hârtie minciunile sfruntate ale lui Courtney, dar aveau același efect asupra lui acum ca și atunci, revolta și furia luptându-se în el pentru supremație. Oare Courtney se gândise măcar o dată la ce îndurase Jessica? Îi trecuse prin cap că jucăria ei din ziua aceea era o ființă

umană vie, cu părinți, o soră, prieteni? Graham știa răspunsul, și de aceea furia, setea lui de dreptate ardeau atât de intens. Courtney, capul răutăților în cumplitul omor, nu-și mărturisise niciodată crima, nu recunoscuse niciodată

amploarea suferinței pe care o provocase. De fapt, continuase să-și bată joc de justiție, cu totul neinteresată de distrugerea pe care-o lăsase în urmă.

Privind poza lui Courtney, obrăznicătura de zece ani care rânjea la cameră, Graham Ellis a râs amar. Ce-ar zice Mike Burnham dacă l-ar vedea acum? S-ar înfuria, l-ar blestema, l-ar lua la trei păzește? Mike ar avea tot dreptul să facă așa ceva, ironia situației fiind cât se poate de limpede.