— Cât așteptăm, vreau să luăm la puricat momentul și locul de unde s-a produs scurgerea de informații. Știm că toate cele trei mesaje au fost trimise de pe același telefon, deși cu cartele diferite. Deci cred că putem presupune că
făptașul e o persoană care a descoperit identitățile și adresele lui Willis, Baynes și Lawrence, apoi a transmis informația, de două ori în timp ce era la Londra și o dată în timp ce era în Reading.
— Asta-i partea pe care n-o înțeleg, a intervenit Buckland. Să zicem că individul stă în Londra, așa cum sugerează primele două scurgeri de informații. De ce să se ducă până în Reading doar ca să trimită mesajul?
— Probabil ca să facă poza asta, a răspuns Chandra repede, bătând cu degetul pe instantaneul cu Emily Lawrence în față la Tesco Metro. Probabil că a vrut să
confirme că Emily Lawrence este într-adevăr Janet Slater sau poate că voia poza ca asigurare, în caz că reușea să scape de fratele ei. Publicând-o online, făptașul nostru se putea asigura că Emily Lawrence n-are unde să fugă.
— Deci considerăm că fotografia a fost făcută în ziua în care a fost dezvăluită
informația despre Emily Lawrence? a întrebat agentul Reeves.
— Asta trebuie să aflăm, a răspuns Chandra. Poți să-ți dai seama că poza e recentă după posterele de Crăciun din vitrina de la Tesco, deci e posibil să fi fost făcută pe 5, dar trebuie să ne asigurăm. Hai să punem poza peste tot, în ziare, în rețelele sociale, să vedem dacă reușim să aflăm data și ora exacte când a fost făcută.
— Nu-i destul de periculos? a întrebat agenta Drummond. Așa, n-o să știe toată lumea cum arată Emily Lawrence?
— O să-i mascăm fața, să nu poată fi recunoscută. Important e să arătăm publicului imaginea, să vedem dacă se recunoaște cineva acolo. În poză e o doamnă în vârstă, mai e și o mămică tânără – poate că ne pot ajuta să stabilim exact când a fost făcută. Între timp, importante pentru noi acum sunt cronologia și localizarea scurgerilor de informații. Ne trebuie toate detaliile despre mișcările oamenilor. Ale lui Isaac Green, sigur, dar și ale tuturor celorlalți de pe listă. Dacă
putem face legătura între oricare dintre ei și centrul Excel pe 7 noiembrie, Oxford Circus pe 28 și Reading pe 5 decembrie, atunci cred că ne-am găsit omul. La treabă!
Stimulați, membrii echipei s-au împrăștiat, grăbindu-se spre birouri. Chandra i-a privit plecând, însă buna dispoziție i s-a risipit când i-a căzut privirea pe lista din fața ei. Readusese ancheta pe calea cea bună, dar sarcina care o aștepta era descurajantă. Sperase că teoriile ei legate de breșele de securitate ar putea fi
corecte, și totuși cea mai evidentă explicație era că o persoană cu acces la nivel înalt transmitea deliberat informații strict secrete, trădându-și vocația de a asigura aplicarea justiției naturale. Oricât de contraintuitiv părea, toți erau suspecți și toți trebuiau verificați.
În timp ce se uita pe lista cu funcționari publici de rang înalt, directori, miniștri și adjuncții lor, Chandra a simțit cum moralul i se prăbușește, iar stresul crește, pentru că lista scurtă cu nume era o adevărată cutie a Pandorei a unei potențiale sinucideri profesionale pentru un umil detectiv-inspector. Isaac Green era suspect principal, dar trebuiau audiate toate aceste personaje importante. Nu era o misiune care s-o încânte; știa că își punea capul pe butuc, dar n-avea cum să amâne. Dacă tot trebuia s-o facă, mai bine o făcea repede și cu o notă
personală, așa că avea să stabilească singură întâlnirile. Oftând, s-a întors și s-a îndreptat rapid spre birou, apoi a închis hotărât ușa în urma ei.
65.
Retras în baie, Sam a închis ochii, sperând că acest coșmar urma să se încheie, că o să se trezească în patul lui de-acasă, că toată oroarea și durerea o să piară
dintr-odată. Și totuși știa, în adâncul sufletului, că era real, că se întâmpla cu adevărat și de-asta se ascundea în baia unui hotel de la Heathrow.
Ultimele două ore fuseseră îngrozitoare. Ura să-și vadă mama așa – chinuită, împovărată de vinovăție, suferind fizic când își spunea povestea sumbră. Dar ura și ce-i spusese – secvența cumplită de respingere, furie și violență care-i mutilase copilăria și costase viața a doi copii nevinovați. Mai rău de-atât, dacă era posibil așa ceva, era faptul că tot ce crezuse el că știe era o minciună. Mulți ani, crescuse repetând ficțiunea pe care i-o prezentase maică-sa, despre cum muriseră părinții ei într-un accident de mașină când era ea mică, despre cum era sigură la părinți și tânjise să aibă frați. Erau minciuni, toate erau minciuni.
A simțit cum i se agită stomacul și s-a lăsat în genunchi, vomitând violent în vasul de toaletă. A fost rapid și dureros, trei icnete puternice, apoi gata. Imediat, a auzit o bătaie blândă în ușă, dar n-a luat-o în seamă. Nu voia să stea de vorbă
cu ea, nu voia încă să-i vadă fața. Avea nevoie să fie singur.
S-a sprijinit de cadă și a încercat să se adune. Ce dracu’ trebuia să facă? Cum naiba ar fi trebuit să se descurce cu așa ceva? S-o înfrunte pe maică-sa, s-o sfâșie pentru cruzimea, violența, duplicitatea ei? Sau ar trebui să-i fie milă de o femeie care era atât de evident distrusă de mărturisirile de azi? S-o părăsească și să fugă?
Sau să încerce s-o sprijine, amintindu-și anii de dragoste și devotament cu care-l
copleșise? Simțea că-i explodează capul și era foarte tentat să-l sune pe Gavin, să
se descarce puțin și să ceară mângâiere, dar asta nu l-ar pune și pe el în pericol?
Ideea era înfiorătoare și devastatoare. Gândul că existau oameni care erau hotărâți să-i facă rău maică-sii, poate și lui, era năucitor. Ideea că furia lor era atât de mare, chiar și după atâția ani, încât voiau să verse sânge depășea orice imaginație. Cine erau oamenii ăștia? Și cât de mare era amenințarea pe care o reprezentau? Sam se trezi scoțându-și telefonul din buzunar. O ezitare de o clipă, apoi a căutat pe Google „Janet Slater”. Nu era pregătit, nu era sigur că poate face față, dar trebuia să știe cu ce au de-a face.
Primul lucru care a apărut a fost o poză a lui Janet la nouă ani. Parcă l-a lovit trenul; era imagina unei fetițe cu dinții ieșiți în față, într-o uniformă șleampătă de școală. Nu mai văzuse niciodată poza asta, de fapt nicio poză din copilărie a maică-sii; în mod normal, i-ar fi crescut inima. Dar aici era prezentată drept chipul unei criminale, o dublă ucigașă care zâmbea cu șiretenie spre cameră. N-avea nicio logică, nu putea fi adevărat, dar tonele de text din jurul imaginii precizau clar ce era, ca și fotografiile caselor arse, înmormântarea copiilor și schițele din sala de judecată ale micuței Janet aflate în boxa acuzaților. Mai văzuse așa ceva în documentare – dar acum era vorba despre mama lui.
Trecea în viteză peste texte, reținând amănunte ale crimelor, ale căror detalii șocante erau povestite de pompierii dezgustați care fuseseră la locul faptei, împărtășind imagini care aveau să-i bântuie restul vieții. Acum citea despre anchetă și proces, relatări despre Janet care chicotea la tribunal, mărturia ei că
„îi plăcea să facă rău chestiilor care nu puteau riposta”.
Sam a scăpat telefonul, care s-a lovit de gresie cu un pocnet strident. Nu mai putea citi, nu mai putea înțelege nimic și și-a prins fața în mâini. Credea că o cunoaște pe maică-sa, credea că o iubește, că o înțelege. Dar cine dracu’ era femeia asta?
66.
Era ca un magnet care-l atrăgea spre casă. Jack n-avea multe amintiri cu maică-sa – îl neglijase și închisese ochii la suferința lui –, dar existau momente trecătoare de dragoste pe care și le putea aduce aminte. Trotineta pe care i-o dăduse când împlinise cinci ani, zâmbetele pe care i le arunca atunci când se ducea pentru ea până la magazinul din colț, atenția pe care i-o acordase din belșug când se tăiase la genunchi în niște cioburi în parc. Aceste acte simple de bunătate, aceste scurte
izbucniri de dragoste maternă exercitau o atracție puternică, de unde și pelerinajul lui de-acum în Southend. Până la urmă, era mama lui, trebuia s-o vadă.
Fusese plin de îndoieli pe drumul cu trenul, tot mai agitat pe măsură ce se apropia de orașul natal. Venise singur, Danny habar n-avea de această excursie pripită, ceea ce lui Jack îi convenea de minune. Putea să evite să atragă atenția dacă mergea singur și, în plus, nu voia ca fratele lui mai mic să anunțe familia că
vine, nu voia să fie avertizați sau înarmați. Așa avea controlul asupra situației, dar tot se simțea încordat și neliniștit, ca și cum pericolul pândea la fiecare colț.
Când a trecut printre turnicheți, și-a ținut capul în jos, cu șapca trasă pe față.
Dar nu era nimeni interesat de el, era doar un alt corp care trecea pe-acolo. Când a ieșit în stradă, a simțit un fior puternic de emoție. Doar mirosul și țipătul pescărușilor l-au aruncat înapoi în copilărie, o perioadă de agitație, violență și, când și când, bucurie. Fațadele magazinelor se schimbaseră, dar străzile rămăseseră aceleași și a trecut grăbit pe lângă ele cu ceva apropiat de plăcere.
Știa locul ăsta; îl știa că pe propriile buzunare. Știa toate străduțele dosnice, toate scurtăturile, unde să meargă, ce locuri să evite. Se simțea puternic, simțea că
deține controlul, avea senzațiile ascuțite de secretul și ilegalitatea vizitei. Se simțea din nou viu, nu mai era în dezavantaj, își controla din nou destinul.
Înainta grăbit, evitând faleza, ocolind aglomerația, rămânând pe străzile pustii aflate departe de centrul turistic. Ăsta era Southendul lui, străzile nevăzute și aleile dosnice despre care vizitatorii nici nu știau că există. Îi plăceau străzile astea, erau reale, oneste într-un fel, dar pe măsură ce se îndrepta spre Marlborough Road, simțea cum începe să i se strângă stomacul. Hotărârea să vină
