— Cu siguranță încerca, a aprobat-o el.

Diane a dat absentă din cap, după care a adăugat:

— Crezi… crezi că exista ceva bun în el?

O clipă, Isaac n-a știut cum să reacționeze, prins în ambuscadă de întrebare.

— În afara familiei, tu-l cunoșteai cel mai bine, a insistat femeia. Ai văzut ceva bun în el? Orice?

Nevoia ei era evidentă, sinceră, dar Isaac tot a ezitat să răspundă, alegându-și cu grijă cuvintele.

— Nu sunt sigur că sunt foarte utile în cazul ăsta cuvinte ca „bun” și „rău”.

Cred că Andrew și-ar fi dorit să ducă o viață utilă, să-și fi lăsat problemele în urmă… și totuși, n-a vorbit niciodată despre victima lui, n-a părut niciodată

capabil să accepte suferința pe care a provocat-o familiei Rose, ceea ce înseamnă

că unora li s-a părut greu să ierte.

Diane Baynes a dat din cap, dar n-a spus nimic, acceptând adevărul acestei acuzații – fiul ei, ucigașul care nu s-a pocăit, monstrul din tabloide. Isaac a privit-o cu atenție, așteptând o reacție, însă mama îndurerată a rămas tăcută și nemișcată, părând la fel de șocată și traumatizată de crimele fiului ei ca și acum mulți ani, când se întâmplaseră.

— Oricum, te las singură o clipă, a adăugat Isaac plin de tact, îndepărtându-se.

Când ești gata, vino și putem stabili detaliile despre locul unde să fie trimis trupul neînsuflețit.

— Ah, nu vrem trupul neînsuflețit.

Isaac s-a întors surprins spre ea.

— Adică n-avem de gând să facem o înmormântare sau ceva de genul ăsta.

— Am înțeles.

— Mai degrabă speram că o să vă puteți ocupa voi de toate astea.

— Păi, sigur că putem, a răspuns Isaac uimit. Dar ar fi îngropat într-un mormânt fără însemne, fără nimic care să arate…

— Cred că așa ar fi cel mai bine, nu?

Rostise cuvintele ferm, hotărât, cu doar o vagă urmă de emoție, o mamă care făcea ce trebuia ca să-și protejeze familia. Și cine era Isaac s-o contrazică? Ce alt sfârșit putea să aibă un astfel de individ? Și de-aceea se trezi spunând:

— Da, așa e.

80.

Privea cuvintele gravate delicat, observându-le familiaritatea, dar nu simțea decât un pustiu zdrobitor.

Jessica Burnham, născută la 14 mai 2002,

moartă la 2 august 2013.

Soră, fiică și nepoată iubită.

Mike știa că pentru mulți prieteni și rude, epitaful era inutil de scurt și de sumbru. Alison clar așa credea, susținând vehement un omagiu mai amplu, dar

Mike rezistase în fața tuturor rugăminților. Ce-ar fi putut spune că s-o reprezinte cum se cuvine pe Jessica? Și cum ar fi putut reflecta realitatea cumplită a morții ei fără să recurgă la minciuni, eufemisme și clișee fără sens? Nu era loc aici pentru

„Plecată dintre noi prea repede” sau „Fericită de-a dreapta Domnului”. Mike nu credea în viața de apoi, și nicio vorbă dulce ce sugera că Jessica a plecat devreme din viața asta nu putea să ascundă faptul că fusese răpită și ucisă brutal de două

fete bolnave în căutare de distracție. Dacă aveau să scrie ceva, trebuiau să scrie asta, trâmbițând crima lor, ca s-o vadă toată lumea.

Mike s-a ridicat cu greu, a scos un buchet veștejit din vază și l-a pus în loc pe-al lui. Încerca să ajungă la Jessica o dată pe săptămână și venise aici instinctiv după ce fusese dat afară de la serviciu, sperând să găsească un răgaz în compania fiicei lui. E adevărat că uneori chiar găsea mângâiere aici, trasând cu degetul literele aurii ale numelui ei, simțindu-se din nou aproape de ea, însă azi nu avusese parte de nicio alinare.

— Îmi pare rău, a zis el gâfâit, trăgând furios de-o buruiană rătăcită. Îmi pare foarte rău…

În realitate, îi era rușine. La vizitele de dinainte, plânsese ca un copil, se înfuriase ca un nebun, făcuse declarații de dragoste la beție, dar nu se simțise niciodată atât de deprimat, atât de jalnic ca azi. Dăduse greș în carieră, dăduse greș în căsnicie, dar cel mai rău e că o dezamăgise pe Jessica. O dezamăgise când avea mai multă nevoie de el. Amintirea abaterii lui îl ucidea în fiecare zi. Încă se vedea ieșind în fugă din agenția de turism, grăbindu-se la mașină, abia așteptând să-i spună Jessicăi despre excursia cu familia la Disneyland pe care o rezervase pentru vară și nu făcuse decât să ajungă cu cinci minute prea târziu la ora ei de aerobic în scaun cu rotile. Cinci minute prețioase care le-au distrus pentru totdeauna viața. Încercând să pună la punct o vacanță de neuitat, Mike își condamnase fiica fără să știe la o moarte înspăimântătoare, violentă.

— Of, Doamne, Jessica…

Mike s-a agățat suspinând de marmura rece. Știa că nu era bun de nimic, era un nenorocit, dar azi avea senzația că ajunsese cel mai jos. Dacă mormântul Jessicăi s-ar fi putut deschide ca să-l înghită, și-ar fi acceptat bucuros soarta.

— Mike?

Luat prin surprindere, s-a răsucit și a văzut-o apropiindu-se pe Alison.

— Ce se petrece?

Avea un ton îngrijorat, dar și acuzator. Ca și cum Mike ar fi profanat mormântul Jessicăi cu etalarea lui de autocompătimire și suferință. Rămas fără cuvinte, Mike s-a ridicat ștergându-și lacrimile din ochi.

— N-ar trebui să fii la serviciu?

Lui Mike i s-a strâns stomacul și mai tare. Chiar trebuia să mărturisească totul aici?

— Am… Mi-am dat demisia, a mormăit el. Sau, mai degrabă, m-au dat ei afară…

— Of, Mike! Și chiar te pricepeai. Te plăceau.

— Se pare că nu suficient. După cum zicea Simon, nu te poți baza pe mine, sunt distras, sunt o povară…

Încerca să pară furios, dar fără tragere de inimă; știa că greșise.

— Și ai hotărât să vii aici? Tocmai aici?

Verdictul ei era zdrobitor, dar corect.

— N-ai pe cineva pe care să suni? Cineva cu care să stai de vorbă? a insistat ea.

Cu câțiva ani în urmă, Mike ar fi sunat-o pe ea. Alison fusese cea mai apropiată