— A durat luni în șir. Și nimeni n-a zis niciodată ceva. Nici lor, nici mamei, nici Asistenței Sociale. Apropo, ea știa. Mama știa, dar nu-i păsa. Mă ducea uneori la baie, îmi ștergea sângele și mizeria, dar nu m-a ajutat nici măcar o dată. Doar îmi zicea să am mai multă grijă, să nu mai fiu atât de „jegos”. Dumnezeule, îmi venea s-o omor când o auzeam.

Olivia îl credea, văzându-l cum îi ieșea furia prin toți porii.

— Dacă n-aș fi făcut ce-am făcut, aș fi și acum tot acolo. Tot suferind. Mi-au făcut… mi-au făcut viața o nenorocire curată. Le plăcea să-mi facă rău, să mă

umilească…

— Dar în condițiile astea, nu-i și mai rău ce-ai făcut tu?

Era o reacție riscantă, însă Olivia nu putea să stea cu mâinile în sân și să-l lase să se scalde în autocompătimirea asta, cel puțin nu fără să spună și ea ceva.

— Ce i-ai făcut lui Billy Armstrong n-a fost deloc diferit de ce ți-au făcut ție frații tăi.

Jack scutura cu furie din cap, însă Olivia a continuat.

— Toate sentimentele pe care le-ai avut, frica, durerea, chinul, le-a simțit și Billy. Și de-asta mi se pare atât de ciudat că nu i-ai acceptat niciodată suferința sau că n-ai cerut iertare familiei lui. Știu că nu-i ușor să te confrunți cu ce-ai făcut tu, dar părinților lui le-ar fi fost de mare ajutor să știe că regreți și că ai înțeles cu adevărat suferința cumplită pe care le-ai provocat-o lui Billy și alor săi.

— Nu vorbesc despre el, vorbesc despre frații mei, a răspuns Jack scurt. Eu am fost pedepsit pentru ce-am făcut, dar ei, nu. Sigur, au fost băgați la bulău pentru altele, dar nu pentru ce mi-au făcut mie.

— Și a fost o greșeală, a fost o greșeală foarte mare. Ar fi trebuit să fie pedepsiți, poate o să și fie într-o bună zi, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că

i-ai provocat lui Billy…

— Uite ce-i, încerc să-ți spun mulțumesc, bine?

Practic țipase, furios și rugător în același timp.

— Nu strica momentul, pentru numele lui Dumnezeu.

Era nebunesc, enervant, șocant. Dorința lui Jack de-a ignora suferința victimei lui, de a-și minimaliza crima era înspăimântătoare. Oliviei îi venea să-l ia la trei păzește, să-i pună în față o oglindă ca să se poată vedea cum se cuvine pentru prima dată, însă dacă făcea așa ceva în seara asta, risca un scandal în toată regula, poate chiar o cădere completă. Drept care și-a mușcat limba și n-a zis nimic.

— Vreau să-ți mulțumesc, Olivia, a continuat el, pronunțându-i pentru prima dată numele. Pentru că încerci să mă ții în siguranță, pentru că ai grijă de mine.

Înseamnă foarte mult.

Abia rostise cuvintele, cu glas tremurat, și a prins-o de mână. Era un gest surprinzător și o parte din ea ar fi vrut să se smulgă, însă Jack era atât de disperat, atât de aproape de limită în seara asta, încât și-a lăsat mâna într-a lui, oferindu-i ce sprijin putea, mai mamă pentru acest ucigaș de copii decât fusese vreodată

mama lui adevărată.

Ziua a patra

76.

Atacul era înverșunat.

Mike fusese tentat să nu vină la serviciu azi. Era extenuat, mahmur și îi era rușine, știind foarte bine că avea să fie luat la rost imediat ce pune piciorul în showroom. Dar n-avea cum să evite judecata, așa că făcuse duș și se îmbrăcase, se silise să dea trei căni de cafea pe gâtul care protesta și se pregătise pentru ce-l aștepta.

— A trebuit să stau restul serii să-l conving să nu facă reclamație, se descărca Simon, roșu la față după zece minute de țipat. Și poți să-ți imaginezi ce părere a avut managerul zonal despre toată povestea. Ar fi trebuit să fie un nenorocit de eveniment unde să consolidăm legăturile.

Dintr-un punct de vedere, situația avea un umor negru. Dar, în mod clar, pentru Simon nu era amuzant.

— Și totuși tu, în înțelepciunea ta, ai decis să răspândești veselie festivă, trăgându-i un pumn unuia dintre starurile noastre în devenire.

— Ăla? El e un star în devenire?

— Nu începe, Mike! Nu.

Simon îi flutura un deget în față, ca și cum era pe punctul să-și piardă controlul, ba chiar să-l pocnească. Luându-și seama, șeful lui a reușit să-și stăpânească

emoțiile.

— Ți-am luat apărarea, Mike, a continuat el furios. Când alții au vrut să-ți tragă

un șut, m-am bătut pentru tine, pentru că știu prin ce-ai trecut, prin ce treci încă…

dar de data asta ai sărit calul.

Se monta singur încet-încet, încercând să-și justifice hotărârea, să ajungă la ceea ce Mike știa că urmează.

— Nu vii la serviciu, minți despre locurile unde-ai fost. Când apari, ești fără

vlagă și dezinteresat, duhnești a băutură. Nu e bine, nu e profesional.

A pronunțat ultimul cuvânt cu convingere autentică, de parc-ar fi enunțat legea Domnului.

— Dar să lovești un coleg? Să ataci în fața tuturor un membru al familiei noastre lărgite?

Mike bănuia că ăsta era principalul motiv al furiei managerului, prostia și nechibzuința lui care-l făcuseră pe el să pară prost. Și, în ciuda furiei în fața

muștruluielii, Mike îi înțelegea reacția. Ce făcuse el chiar fusese nebunesc, nesăbuit, de neconceput.

— Nu mi-aș face datoria dacă n-aș lua măsuri. Deci…

A oftat adânc, remușcarea făcându-și loc prin furia lui.

— … trebuie să te las să pleci, Mike. Îți mulțumesc pentru activitate, dar cred că e probabil mai bine să pleci direct – o să-ți trimitem prin poștă un formular de încetare a contractului de muncă.

Cuvintele fuseseră rostite grav, cu tristețe, dar și cu fermitate reală. Probabil că Simon se temea să nu-l vadă pe Mike căzând în genunchi, milogindu-se să-i dea înapoi postul, și voia să prevină orice astfel de neplăcere. Dacă așa era, se înșela amarnic. Mike n-avea nici energia, nici convingerea să lupte împotriva concedierii sumare. Muncise acolo mulți ani, devenise parte din mobilier, dar acum conta prea puțin. Ultimele câteva zile îi distruseseră echilibrul, îi frânseseră

inima și-i făcuseră varză creierul. Nu se punea problema să revină la monotonia confortabilă a vechii sale vieți, în niciun caz câtă vreme Courtney Turner era liberă

și-și trăia din plin viața. Aici n-ar fi fost de folos nimănui, era un pericol permanent și de aceea n-a protestat; să ridicat și a ieșit pur și simplu, fără să arunce nicio privire în urmă din depozitul care fusese refugiul lui ani la rând. Ce mai era de spus? Cum s-ar fi putut justifica? Se dezamăgise pe sine, își dezamăgise colegii și, așa cum simțise în fiecare zi de la moartea scumpei lui Jessica, știa că merită să

fie pedepsit.

77.

— Vreau s-o facem cum se cuvine, dar vreau s-o facem repede.