— Bine, aș zice.
— Tata?
— La fel.
— Nu contează. Și mama? Cum o duce?
De data asta, a obținut o reacție evidentă, când Danny a ridicat din umeri și și-a mutat privirea.
— Danny?
— Cu suișuri și coborâșuri, știi și tu cum e.
— Nu, nu știu, de-asta întreb, a replicat Jack insistent și iritat. N-am mai văzut-o de mai mult de un an, pe tine, de vreo cinci. N-a venit nimeni să mă vadă în ultima vreme, tocmai de-asta întreb. Ce se-ntâmplă?
— Nu se-ntâmplă nimic. Pe bune. Uite, ar trebui să plec…
Dar Jack se apropiase deja de el și-l prinsese de mânecă. Danny a încercat să
se elibereze, însă Jack l-a tras mai aproape, dominându-l. Încă de când erau mici, reușise întotdeauna să-l intimideze pe Danny și, în ciuda trupului musculos, lucrurile nu se schimbaseră în totalitate.
— Nu pleci de-aici până nu-mi spui ce se-ntâmplă.
Bărbatul mai tânăr încă se răsucea să scape.
— Vorbesc serios, Danny, a șuierat Jack și l-a strâns mai tare.
— Are cancer, bine?
— Ce?
— Cancer de plămâni; e bolnavă de ceva vreme.
O clipă, Jack a rămas fără cuvinte. În unele zile o iubea pe maică-sa, în altele, o ura, dar vestea tot l-a lăsat fără suflare.
— Cum se simte? Adică, o să fie bine? a întrebat el.
Expresia sumbră a lui Danny i-a spus tot ce avea nevoie să știe.
— Doamne, Dumnezeule, e în spital?
— Nu, au lăsat-o acasă. Voiau s-o trimită la un azil, dar a refuzat.
— Azil? Deci…
Nu putea rosti cuvintele, așa că a făcut-o Danny în locul lui.
— E stadiul patru. Au zis că mai are câteva săptămâni, dar m-aș mira să reziste atâta.
Danny părea distrus, ca și cum și-ar fi pierdut busola, echilibrul. Jack a simțit cum îl cuprinde tristețea. De ce trebuia să fie cancer? De ce trebuia să fie ea?
— Uite ce-i, n-a vrut să afli, a continuat Danny blând. De fapt, nu vrea să știe nimeni. Dar cred că e dreptul tău.
— Și ai grijă de ea singur? a întrebat Jack fără să-i vină să creadă.
— Nu mai e nimeni prin preajmă, nu? Și a vrut în familie, știi…
— Îmi pare foarte rău, Danny.
Și vorbea serios. Îi părea rău pentru tot.
— Nu-i nimic de făcut, amice. Viața e de căcat și după aia mori, nu?
Vorbise cu o asemenea disperare, încât Jack a simțit încă un val de vinovăție.
— Oricum, mai bine mă duc. Ai grijă de tine, Jack.
Danny s-a întors și a plecat calm, a ieșit de pe terasă, afară din viața lui Jack.
Iar el l-a privit plecând, sufocat de emoție, cu lacrimi în ochi, simțindu-se mai deprimat ca oricând. Venise aici sperând să stea de vorbă, să glumească, să
depene amintiri, să invoce vremurile bune de demult. Dar, privindu-l pe fratele lui cum se îndepărtează, a devenit brusc conștient de tot ce iubise și pierduse.
63.
Era dureros s-o audă pe femeia pe care o iubise cândva mustrându-l ca pe un copil neascultător.
— Ce se petrece, Mike? Rachel a venit acasă într-un hal fără de hal aseară și de-atunci, nimic. Niciun telefon, niciun mesaj, niciun fel de scuze. Nu știu de ce crezi că e acceptabil să…
