Doamne, ce mai ura azi orașul ăsta sufocat și prea scump!

Știa că exagerează, iar furia și neliniștea provocate de dispariția lui Jack îi zgândăreau emoțiile, dar oricât de tare încerca, nu-și putea calma nervii întinși.

Jack lipsea deja de ore bune. Să fi fost în Southend, în Londra sau mai departe?

Era teafăr și nevătămat, beat și neajutorat sau era chiar acum urmărit pe vreo stradă de o mulțime furioasă? Știa că la Petty France se dăduse deja alarma în legătură cu dispariția lui, dar nimic nu se compara cu tulburarea pe care o simțea ea. Era un dezastru major și era doar a doua zi după ce fusese eliberat. Orice s-ar fi întâmplat acum, fără îndoială avea să se întoarcă împotriva ei.

A făcut dreapta pe Tottenham High Street și a mai format o dată numărul de mobil al lui Jack.

— Bună, sunt Jack. Lasă un mesaj.

— Jack, tot Olivia sunt. Sună-mă imediat ce primești mesajul.

Pe cine păcălea? Știa foarte bine că mesajele ei nu fuseseră ascultate, că

telefonul lui Jack rămăsese închis toată după-amiaza. Asta să fie alegerea lui? O

dorință de-a rămâne nedetectat? Sau i l-a închis altcineva? Lipsa de informații o înnebunea, imaginația ei invocând tot felul de scenarii, și s-a blestemat încă o dată pentru prostie. Mersese prea repede prea departe cu Jack, ar fi trebuit să-l instaleze mai lent. Grăbind lucrurile, vrând să-l vadă așezat și pe picioarele lui, insistase prea tare, anulând luni, chiar ani de reabilitare perseverentă. Ținând cont de experiența ei, ar fi trebuit să știe că nu e cazul, nu să fie nerăbdătoare și să dea greș în principala ei îndatorire. Doar dacă el n-avusese de gând de la bun început să dispară. Era cu certitudine o posibilitate și o făcea să se simtă un pic mai bine, însă în realitate rezultatul era același, un eliberat condiționat vulnerabil care era dat dispărut sau care fugea într-un moment de pericol real și presant.

A intrat din nou pe Exeter Road și a accelerat. Trecuse de casa lui Jack de șase sau șapte ori în seara asta, iar întunericul dinăuntru îi zdrobise speranțele de fiecare dată. Nici nu știa de ce-și mai bate capul, cu excepția faptului că nu avea niciun plan credibil, dar acum, când se apropia de casa modestă, a observat lumină la un geam. A intrat brusc pe primul loc de parcare liber, a coborât din mașină și s-a dus în fugă la ușă. Era tentată să bată, să facă circ, dar și-a scos cheia și a vârât-o în broască. A smucit de ușă și a intrat în grabă în casă, unde a găsit un Jack extenuat și nesigur holbându-se la ea.

— De ce, Jack? De ce să faci așa ceva?

Olivia era în pragul apoplexiei, năucită de ce tocmai auzise.

— Ți-am spus de ce, a mormăit Jack. Danny mi-a spus că mama e bolnavă, așa că m-am dus s-o văd.

— Trebuia să te întorci în Southend? a replicat ea, nevenindu-i să creadă.

— Da, și tare bine mi-a mai prins. Javra aia nenorocită mă urăște de moarte…

— La ce te-așteptai? N-a avut grijă de tine de la bun început și, după tot ce-a avut de suferit ea, după tot ce-a avut de suferit familia voastră, e de mirare că nu ești binevenit acasă? N-ar fi trebuit să te duci.

— Mie-mi spui? a replicat el cu amărăciune.

— Vorbesc serios, Jack. E prea periculos acum, ca să nu mai vorbim de faptul că ți-ai încălcat condițiile de eliberare cam în toate felurile posibile. De drept, ar trebui să te trimit la închisoare chiar acum, în seara asta.

— A fost doar un drum idiot.

— Și restul. Ce-ai luat?

— Nimic.

— Ce-ai luat? Ai pupilele cât farfuria.

— Un pic de iarbă, un pic de amfetamină. Doar să mai îndulcesc lucrurile.

— De unde le-ai luat?

— Un dealer din Southend.

— Cineva cunoscut?

— Nu, doar unu pe care-l mai vedeam pe-acolo.

— Te-a recunoscut? a întrebat Olivia insistent.

— Nu știu, poate…

— Doamne, Dumnezeule, Jack!

Olivia și-a aruncat mâinile în sus disperată, plimbându-se cu pași mari prin cameră.

— Două zile de eliberare condiționată și îl pocnești pe șeful tău, rămâi fără

serviciu, te întorci în Southend, te cerți cu familia, cumperi droguri ilegale și s-ar putea să fi fost și recunoscut când le cumpărai.

— Bine, bine, ai demonstrat ce aveai de demonstrat, a protestat Jack, evitându-i privirea.

— Nu, e evident că nu, așa că stai să-ți explic bine. Uită-te la mine, Jack.

Iar eliberatul ei condiționat tot în podea se uita.

— Uită-te la mine! a strigat Olivia, luându-se prin surprindere și făcându-l pe el să tresară.

Jack a ridicat încet privirea, doborât de vinovăție și descurajat.

— E periculos pe stradă în clipa asta, a continuat ea fixându-l cu privirea. Cu adevărat periculos. Și doar eu stau între tine și o bâtă de baseball. Înțelegi?

Băiatul a ridicat din umeri, dar era clar că discursul ei lovea în plin.

— Există oameni care te-ar face bucățele cu dragă inimă. E treaba mea să mă

asigur că nu se întâmplă, dar nu pot s-o fac decât dacă știu tot timpul unde ești, că nu întrerupi niciodată contactul și că ești unde ar trebui să fii, când ar trebui să fii. Fără dacă, dar sau poate. Orice scăpare, orice greșeală pune totul în pericol, te pune pe tine în pericol. Pricepi?

— Da.

Răspunsese încet, dușmănos, dar Olivia nici nu putea spera la mai mult.

— O să ne ocupăm de faptul că s-ar putea să fi fost localizat, recunoscut în Southend. Probabil că o să fie nevoie să te mutăm, să-ți găsim alt serviciu – și asta e varianta cea mai optimistă. Dacă șefii consideră că purtarea ta merită o perioadă după gratii, n-o să-i pot împiedica. S-ar putea chiar să fie cel mai sigur lucru pentru tine în clipa asta.

— Nu, te rog. Ți-am spus că nu vreau să merg într-o închisoare pentru adulți.

Olivia era surprinsă să vadă spaimă autentică în ochii lui.

— O să fac tot ce vrei tu, o să respect regulile. Doar nu mă trimite la închisoare.

— Nu pot să-ți promit nimic, Jack, după ziua de azi.