Chandra i-a aruncat o privire pătrunzătoare, simțindu-l cum începe să se închidă.

— Încă ceva, atunci. Ai accesat vreodată sisteme sau fișiere interne ale Serviciului de Probațiune pe care nu erai autorizat să le vezi?

Green a clipit, surprins de schimbarea bruscă de direcție.

— Poftim?

— E o întrebare simplă. Ai încălcat vreodată protocoalele interne ca să

accesezi informații confidențiale cu care n-ar fi trebuit să fii la curent?

— Categoric nu. E un delict pentru care poți fi dat afară.

Răspunsese repede și convingător, dar ochii lui spuneau cu totul altceva.

— Pot să plec acum, te rog? Am o grămadă de treabă.

68.

Unde naiba era?

Olivia cerceta străzile, sperând disperată să zărească silueta cocoșată a lui Jack îndreptându-se către casă. Dăduse deja două ture pe străzile din jurul șantierului, oprindu-se de mai multe ori la a doua tură, ca să verifice cârciumile și magazinele de băuturi. Dar nu se alesese cu nimic, așa că se dusese în viteză în Tottenham Hale. Scotocise casa de sus până jos, după care ieșise din nou, trecând de mai multe ori cu mașina prin dreptul casei în timp ce făcea ocoluri inutile pe străzile din jur. Însă casa rămânea întunecată și pustie, iar locul unde se afla singurul ei locatar rămânea un mister.

I-a format din nou numărul, însă rezultatul era previzibil.

— Bună, sunt Jack. Lasă un…

A încheiat convorbirea, refuzând să lase un mesaj. Căsuța lui vocală era deja plină de tiradele ei furioase – la ce bun încă una? Dacă și-ar fi deschis telefonul, dacă ar fi răspuns la apel, atunci puteau rezolva. Însă avea sentimentul că avusese un motiv să-și închidă telefonul, ceea ce o neliniștea. Probabil că s-a întâlnit cu fratele lui, așa cum era planul, undeva în Londra, dar întâlnirea ar fi trebuit să

aibă loc cu câteva ore în urmă. Se făcea noapte, era deja întuneric, deci unde se dusese după aia? Și cu cine? Mai era cu Danny? Dacă da, ce puneau la cale?

Fuseseră cândva apropiați, însă Jack clar îl intimida pe fratele lui mai mic, poate chiar îl supusese unor abuzuri, deci de unde să știi că întâlnirea nu luase o întorsătură urâtă, poate chiar violentă?

Încălcând toate protocoalele, Olivia a încercat să-l sune pe Danny. Știa că era nesăbuit și o parte a ei s-a bucurat când apelul a intrat direct în căsuța vocală. A închis fără să lase niciun mesaj și și-a spus să urmeze căi mai convenționale, nu să-și imagineze tot timpul ce era mai rău. Totuși, era mai ușor de spus decât de făcut.

A încetinit la un semafor, a apelat un număr familiar și după câteva secunde a auzit și răspunsul.

— Saul Behr.

— Saul, tot eu sunt. Am avut vreo localizare?

— Nimic concret, mă tem.

Oliviei i s-a strâns inima. Sperase că dacă-și mobilizează colegii, mai ales pe cei care erau tineri și credeau încă sincer în cauză, o să aibă parte de ajutor să iasă

din groapa asta. Dar azi nu-i surâdea norocul.

— Am avut câțiva asistenți care activează în zonă și care au dat ture. E posibil să fi fost văzut la Coach and Horses din Romford, dar asta era la prânz, așa că a plecat de mult. Îmi pare rău…

— În regulă, tot e ceva. Ținem legătura și dacă auzi ceva…

— Afli prima.

A închis și a plecat în viteză de la semafor, după care a întors în drum. Avea să

se ducă spre Romford, sperând că Jack mai e în zonă. În clipa asta, se gândea că

e ascuns, beat, în vreo bombă de pe-acolo, deși asta ar fi fost o încălcare flagrantă

a termenilor eliberării. Însă chiar în timp ce gonea într-acolo, avea sentimentul că

era o speranță deșartă. Jack fusese într-o dispoziție proastă de dimineață și era clar că nu-i mersese mai bine peste zi – o altercație violentă cu șeful lui, care l-a făcut să rupă legăturile cu locul de muncă după doar două zile. Probabil că de-acolo s-a dus să-și vadă fratele, o legătură concretă cu trecutul lui violent.

Blestemându-se că a acceptat întâlnirea asta, Olivia a accelerat, apăsată de îngrijorare. Voia să-l vadă întorcându-se nevătămat, să revină pe orbita ei, unde-l putea proteja și, dacă era nevoie, îl putea și controla. Însă instinctul îi spunea că

Jack se pregătea să facă o prostie, ceva necugetat, poate chiar ceva fatal.

69.

Mergea împleticit pe străzi, fără să știe ce-i în jurul lui, abia acordând atenție destinației. Avea ochii în lacrimi, picioarele parcă erau din gelatină, dar mergea mai departe. Trebuia să se îndepărteze.

S-a lovit de un trecător și a sărit într-o parte, intrând într-un zid înainte să

pornească mai departe. L-a urmărit un torent de înjurături, dar nu s-a oprit, s-a clătinat mai departe. Nimic, absolut nimic nu mai conta. Ajunsese pe fundul prăpastiei și acum nu-l mai putea atinge nimic. Ce prost, ce naiv fusese să vină

aici! Tânjise după companie, tânjise după familie, ceva care să facă sărbătorile un pic mai puțin sumbre, și care fusese răsplata? Respingere și umilință. Danny nu știuse cum să plece mai repede, iar mama lui îl ura. Măcar dac-ar fi putut să dea timpul înapoi, ca să nu suporte acuzațiile astea cumplite, ranchiunoase. Suferise foarte mult, fusese înjosit și insultat, dar nu se simțise niciodată atât de rău ca azi.

Trebuia să se ducă acasă. Nici la Londra nu era bine, dar Southend va rămâne întipărit în creierul lui ca un loc de coșmar. Acum știa că n-o să se simtă în siguranță, că n-o să fie în stare să se concentreze până nu se urca într-un tren care să-l ducă departe de locul ăsta oribil. De ce venise? Nu știa că soarta lui e să

fie singur și disprețuit? De ce-și imaginase că ar vrea cineva să-l vadă? Era o pată, nici mai mult, nici mai puțin.

Jack și-a șters lacrimile și a încercat să-și dea seama unde se află, fără să ia în seamă privirile intrigate ale trecătorilor. Străzile i se păreau ciudate, dar a început încet-încet să-și dea seama unde era, iar instinctul îl împinsese pe o alee lăturalnică despre care știa că-i scurtează cu câteva minute drumul până la gară.

A grăbit pasul, îmboldit de teamă și furie. Avea să iasă din haznaua asta și să nu se mai întoarcă niciodată. Nici n-o să se mai gândească la locul ăsta, n-o să-l mai pomenească niciodată – o să fie ca și cum orașul și toți cei din ei au fost șterși de pe hartă.

Ideea l-a înveselit și l-a făcut să grăbească pasul. Acum ajungea în capătul aleii, și în scurt timp în drumul mare. De-acolo, mai avea doar o alergare ușoară de două minute până să fie în siguranță.

— Dă-i dracului pe toți, își zise el bucuros. Am terminat-o cu voi.

— Unde arde, amice?

Vocea i-a întrerupt meditația, limpede și nazală. Un adolescent deșirat, îmbrăcat cu blugi și un hanorac, își pierdea vremea pe-acolo și-l privea curios.

— Nu arde, doar trebuie să-mi văd de drum.

— Priceput, frate. Priceput.

Jack a încetinit pasul, uitându-se cu interes la băiat. Fața lui avea ceva familiar.