— Nu, în niciun caz. Îmi spui ce mama dracului se întâmplă. Și-mi spui în clipa asta, a zis el hotărât.
57.
Privea atent imaginea și abia-i venea să-și creadă ochilor. O vedea chiar acolo, în carne și oase. Janet Slater ajunsese aproape o legendă pentru comunitatea justițiarilor, rămânând ascunsă timp de peste 20 de ani, fără să fi fost localizată
nici măcar o dată, nicăieri în toată țara. Dar iat-o, în sfârșit. Fotografia nu putea fi mai banală, un instantaneu cu Slater în față la un Tesco Metro, dar impactul te lăsa fără suflare. Această ucigașă de copii, această fantomă care rămăsese două
decenii ascunsă de familia ei răzbunătoare fusese în sfârșit localizată tocmai în Reading. De-acum nu mai avea cum să se ascundă.
Ian Blackwell a aruncat o privire în jur și a început să încarce imaginea. Pulsul i-o luase razna, avea broboane de sudoare pe frunte, degetele erau alunecoase în timp ce tasta. Aproape că se aștepta să vadă ușa deschizându-se brusc, să se reverse înăuntru polițiști care să pună capăt aventurii lui, și totuși o altă parte a lui știa că era în deplină siguranță. Fusese mai mult decât prudent, acum acționa din Willesden, în nordul capitalei, își schimba locul de cazare în fiecare seară și nu folosea niciodată de două ori la rând același internet café, însă nu ăsta era
adevăratul motiv pentru care era atât de liniștit, de sigur pe sine. Nu, era mai mult sentimentul că proiectul lui – misiunea lui – era de neoprit.
Ca și cum lumea s-ar fi răsturnat pe neașteptate, ca și cum balanța justiției fusese reechilibrată, ca și cum venise în sfârșit vremea lucrurilor bune și adevărate.
Willis era mort. Baynes era mort. Janet Slater era dată în vileag și fugea. Veștile despre aceste victorii avuseseră un efect electrizant asupra comunității justițiarilor și nu în ultimul rând pe site-ul Justiția Nu Doarme Niciodată. Picase de două ori azi din cauza numărului prea mare de vizualizări, iar violatori, pedofili și teroriști din lungul și din latul țării erau expuși public. Tot ce putea face Blackwell era să mențină site-ul în stare de funcționare, să țină deschis portalul pentru iubitorii dreptății de pretutindeni.
Bineînțeles că o localizare nu însemna întotdeauna și încheierea socotelilor și, din nefericire, Janet Slater scăpase de răzbunare. Totuși, cu poza asta, Blackwell putea să se asigure că pedeapsa ei era doar amânată, că în timp va plăti pentru crimele ei. Fostul polițist a privit atent bara de încărcare a imaginii, înfiorat pe măsură ce se umplea încet-încet, condamnând-o pe Janet Slater pixel cu pixel. Cu un ping mulțumitor, serverul de administrare a anunțat că încărcarea pozei s-a încheiat, confirmând că imaginea e acum online.
Era momentul să plece, momentul să caute o altă pensiune anonimă, să
rămână cu un pas înaintea forțelor de ordine. Dar deși prudența și viteza erau esențiale, Ian Blackwell și-a permis un scurt moment de triumf, privind îndelung instantaneul.
Era capătul drumului pentru Janet Slater.
58.
Și-a lipit fața de geam, disperată să vadă ce-o să spună Caitlin Rose. O să nege totul și o să-și susțină nevinovăția? Sau o să-și savureze crima, celebrând faptul că se făcuse în sfârșit dreptate?
Chandra a privit atent când suspecta s-a rezemat de spătarul scaunului, pigulindu-și pielițele de la unghii. Caitlin Rose părea ostilă, plină de resentimente, iar Chandra tânjea să se afle în sala de interogatoriu, stârnind-o, provocând-o, făcând-o să cedeze. Dar era ancheta poliției din Croydon, deci nici nu se punea problema. Ofițerul superior, detectivul-inspector Donna Parks, fusese însă mult mai primitoare și cooperantă decât Bill Jones, așa încât Chandra și detectivul-
sergent Buckland puteau măcar să urmărească procedurile prin oglinda dublă, privind toată drama.
— Negi că l-ai atacat? a întrebat detectivul-inspector Parks.
— Categoric nu, a răspuns calm Caitlin, aplecându-se teatral ca să vorbească
direct în reportofon. L-am ucis pur și simplu. Și, mai mult, mi-a făcut plăcere.
În timp ce vorbea, a privit spre oglinda dublă, ca și cum le-ar fi simțit prezența.
— Ca să clarificăm, recunoști că l-ai înjunghiat mortal aseară pe Andrew Baynes în apartamentul lui din Croydon.
— Așa este. Felicitări, ai răspuns corect!
— De fapt, potrivit raportului inițial al patologului, l-ai înjunghiat în total de 43
de ori. Exact același număr de răni pe care le-a suferit sora ta, Alice, când a fost ucisă.
Caitlin a zâmbit, dându-i fiori Chandrei. Aparent, era o fată drăguță, care avusese grijă de părinții ei bolnavi și fusese în general un cetățean corect, însă azi părea dementă, iar fantoma lui „Amber” încă era prezentă.
— Pentru înregistrare, a adăugat Parks. Suspecta zâmbește și încuviințează.
— Da, eu am fost, a răspuns Caitlin, ciugulindu-și unghiile. Nu pot să spun că
mi-a făcut plăcere partea aia, dar era necesară. Știți, nu pot să scap de gustul lui.
Pielea aia aspră, asudată. Și încă-i simt limba cum se zbate în gura mea, ca un nenorocit de câine.
S-a șters la gură cu mâneca, părând dezgustată pe moment, după care și-a reluat zâmbetul sardonic. Parks a ignorat diversiunea și a continuat calmă.
— Și atacul a fost planificat dinainte?
— Sigur, se fac trei săptămâni de când îl vânez pe individ.
— Și asta a fost în urma unui SMS pe care l-ai primit? a continuat Parks verificându-și notițele. Care anunța localizarea lui Andrew Baynes și noua lui identitate?
— Da, a răspuns Caitlin enervată. Aveți telefonul meu, așa că…
— Știi cine ți-a trimis mesajul cu informația confidențială?
— N-are importanță cine l-a trimis, a ripostat suspecta rapid. Fapt este că
știam unde se ascunde nemernicul ăla. Era tot ce-mi trebuia. L-am urmărit, am aflat care erau obiceiurile lui și după aia am făcut planul. Asta-i tot. Niciun mare mister, Sherlock.
— Te-ai înscris în grupul lui de la Narcomanii Anonimi ca să te împrietenești deliberat cu el? a continuat Parks, fără să ia în seamă înțepătura.
— Tu ce crezi? a replicat Caitlin nimicitor. Am luat și eu ceva droguri, dar nici pe departe ca individul ăsta. Era un dezastru sau, cel puțin, fusese. Se ducea la ședințe de două ori pe săptămână și era al naibii de disperat să povestească.
