— Tot îl mai susții? După tot ce ți-a făcut nemernicul?
— Nu-i așa. Cred sincer că poate schimba lucrurile.
— Și nu asta faci tu întotdeauna? a replicat Chambers cu afecțiune.
Întotdeauna încerci să vezi ce-i mai bun în oameni. Pe de altă parte, așa-s toți cititorii de Guardian din lume, nu?
— Ia spune-mi mai bine ce-ți place ție atât de tare la Torygraph? a ripostat Olivia enervată. Caricaturile sau pozele cu familia regală?
— Ambele, a răspuns Chambers râzând și suflându-și iar nasul. Uneori e singura distracție pe toată ziua. Ministrul e un coșmar în perioada asta.
— Haide, mai spune-mi! l-a îndemnat Olivia.
Reveniseră pe teren sigur, Olivia bucurându-se întotdeauna de firimiturile de bârfe de la Westminster pe care i le furniza Guy. Vechiul ei prieten a zâmbit și era pe punctul să răspundă când a început să-i sune telefonul, făcând câteva capete să se întoarcă. S-a uitat cine sună și i-a căzut fața.
— Vorbești de lup… Trebuie să răspund.
S-a ridicat și s-a îndreptat în grabă spre un colț liniștit. Olivia l-a privit vorbind concentrat la telefon, după care și-a îndreptat atenția spre cei din jur. L-a recunoscut pe secretarul Sănătății din guvernul din umbră, un fost ministru de finanțe, după care a zărit-o pe Emily Maitlis, care discuta absorbită la altă masă.
Oliviei îi plăceau vizitele la Westminster, părea întotdeauna în altă lume decât prima linie, un răgaz binecuvântat după străzile mizerabile din Tottenham și Dagenham. Guy venea în grabă spre masă, iar Olivia s-a întors din nou spre el, dornică să continue cu bârfa. Dar și-a dat seama imediat că nu mai era posibil.
Partenerul ei de masă părea palid și tulburat, într-o stare de șoc vizibilă.
— Mai bine te întorci la bază, a spus el răgușit și fără suflare. A mai fost un atac.
56.
Emily străbătea cu pas grăbit holul, cu Sam la câțiva pași în urma ei. Băiatul avea o grămadă de curiozități, întrebând de ce se opriseră la un hotel, când ar fi trebuit să meargă la spital, dar Emily nu-l băga în seamă. Încă nu era pregătită
pentru discuția asta și nici nu voia s-o poarte. Odată ce aveau să fie în siguranță, putea începe să vorbească pe tema asta, dar nu înainte.
Când au ajuns la recepție, a așteptat agitată să vină cineva, verificând ultimul mesaj de la Marianne, apoi a sărit la primul angajat disponibil.
— Bună, am o cameră dublă rezervată, a spus ea, încercând să pară cât se poate de relaxată.
— Pe ce nume?
— Simpson, Louise Simpson.
Rostise numele pe care i-l dăduse Marianne ca și cum ar fi fost ceva foarte firesc. L-a văzut cu coada ochiului pe Sam cum a reacționat, dar i-a pus o mână
pe braț, avertizându-l să nu facă mare caz. Din fericire, a ascultat-o, iar recepționerul n-a părut să bage de seamă nimic.
— Minunat. Văd că e plătită. Am nevoie doar de cardul de credit pentru eventuale cheltuieli suplimentare.
— N-avem card, așa că te rog să-mi dai cheia.
— Păi… e politica firmei.
— Știu, dar am făcut un drum lung și suntem obosiți morți, deci te rog…
Tânărul recepționer s-a uitat la ea, apoi la Sam, după care a hotărât să dea dovadă de milă.
— Uitați aici. Să vă odihniți bine.
Emily s-a abținut să-i smulgă cheia din mână și a luat-o firesc, după care s-a întors spre lifturi. Abia dacă făcuse trei pași, când Sam a prins-o de braț.
— Ce dracu’ se-ntâmplă, mamă?
— Nu acum, Sam.
— De ce te-ai cazat cu un nume fals? Ai intrat în vreo belea?
Cum naiba să-i răspundă la întrebarea asta? Toată viața fusese numai o belea.
— Uite ce-i, o să-ți explic curând, dar important e că tata e bine.
— M-am prins și singur, a răspuns el tăios.
— Îmi pare rău, trebuia să te iau de la școală și nu mi-a venit în cap altă cale.
Ajunseseră la lifturi, iar Emily a apăsat insistent pe buton.
— Dar de ce? Nu înțeleg ce-i așa de urgent…
— Cum ți-am zis, o să înțelegi cu timpul, deocamdată trebuie să ai încredere în mine.
Ușile liftului s-au deschis cu un bip, dar când dădea să urce, Sam a venit în fața ei și i s-a așezat în drum. A încercat să-l ocolească, dar el a prins-o de ambele brațe, obligând-o să-l privească în ochi.
