A strâns bine geanta și a ieșit în vârful picioarelor din baie, traversând camera cu pas egal. Podeaua era murdară și plină de tot felul de lucruri, dar a ajuns repede la capul patului. Era la doar câțiva pași de ușă și, dacă reușea să ajungă
acolo, era convins că avea să iasă nevătămat din casă, chiar dacă locatarii deveneau conștienți de prezența lui. Mai avea puțin și putea să scape, să lase în urmă tot coșmarul ăsta… dar s-a oprit și s-a întors spre pat.
La început, nu și-a dat seama de ce, dar se simțea cumva obligat să
zăbovească, iar acum, coborând privirea spre perechea adormită, a înțeles. Asta era. Courtney Turner, cu totul la mila lui.
Instinctiv, mâna i s-a îndreptat spre geantă. Ciocanul era la îndemână. Ce ușor ar fi fost să-l scoată, să-l ridice deasupra capului și să-l lase să cadă! Visase, avusese fantezii despre momentul ăsta, când avea să-și dezlănțuie toată furia, toată jalea, toată durerea asupra animalului care-o măcelărise pe Jessica. De ce să nu profite de ocazie? Chiar aici și acum? Nu așa plănuise, dar brusc părea calea de urmat evidentă. Nimeni nu-l văzuse intrând sau plecând, deci cine ar putea spune că el era de vină? Courtney stătea într-o zonă rău famată, deci putea face
să pară un jaf. A deschis fermoarul, a băgat mâna în geantă și a dibuit forma masivă, liniștitoare a ciocanului. La scos și l-a cântărit în mână în timp ce-și cerceta victimele adormite.
Pe care să-l rezolve primul? Totul îl împingea să-l coboare întâi pe craniul lui Courtney, dar dacă o rănea doar sau, mai rău, nu reușea s-o nimerească? Asta l-ar alerta pe iubitul ei și atunci, ce făcea? Putea fi rănit sau ucis. Să-l rezolve întâi pe bărbat? Dar putea fi sigur că-l doboară cu o singură lovitură? Sau avea nevoie de mai multe, iar între timp Courtney avea timp să se trezească și să intervină? Îi putea oare învinge pe amândoi înainte să i se opună rezistență?
Era o nebunie, sigur că era o nebunie. N-avea cum să reușească și, oricum, poate că i-a văzut cineva mașina în stradă și i-a notat numărul de înmatriculare.
În plus, avusese telefonul la el și atunci poliția putea cu siguranță să-i reconstituie mișcările, nu? Nu, ar fi nesăbuit să comită o astfel de faptă necugetată, și totuși…
fata era aici. Fantoma coșmarurilor lui, adormită, fără să aibă habar, lipsită de apărare. Cui îi pasă ce se întâmplă cu el, câtă vreme ea nu mai putea să trăiască, să iubească sau să râdă? Asta era tot ce conta. Singurul lucru care conta.
Trebuia să meargă până la capăt, să-și controleze nervii ca să termine treaba.
În sufletul lui, știa că o parte din el sperase exact la acest scenariu când intrase prin efracție. Și iată-l, servit pe tavă. Mormăind amenințător, a ridicat din nou ciocanul. Asta era. Era momentul să onoreze amintirea Jessicăi. Să se asigure că
se face dreptate. Și-a fixat privirea asupra lui Courtney, și-a adunat curajul, apoi a coborât ciocanul.
Chiar atunci, s-a auzit un urlet pătrunzător, care l-a făcut să oprească lovitura în aer, ciocanul încremenind înainte să-și atingă ținta. La început, a fost complet nedumerit. Courtney nu se mișcase, nici iubitul ei, și atunci cine…?
S-a întors, așteptându-se să vadă pe cineva în ușă, dar nu era nimeni acolo. S-a auzit un alt urlet, strident și ascuțit. Mike s-a întors din nou, și mai dezorientat, dar acum l-a văzut – un monitor pentru bebeluși, care zăcea printre lucrurile aruncate pe jos și clipea roșu. Era un copil, un copil care plângea. Copilul lui Courtney?
Țipetele bebelușului erau tot mai viguroase. Mike s-a întors din nou spre pat, ca să-și continue atacul, dar acum bărbatul masiv se foia. Și Courtney începuse să
se miște, iar pleoapele îi fremătau și s-a întors spre el. Acum ori niciodată, pentru că pericolul era tot mai mare cu fiecare secundă care trecea. Trebuia să acționeze.
Când Courtney a început să deschidă ochii, Mike s-a întors și a fugit, ieșind în grabă și fără zgomot din cameră. A coborât scările, a întredeschis ușa din față și s-a strecurat afară, închizând o ușor în urma lui. Acum era pe alee, apoi în stradă,
întâi mergând, apoi alergând ușor, până să țâșnească spre mașina lui, fără suflare și speriat.
Fusese o greșeală să vină aici.
54.
Era momentul să plece.
Caitlin Rose și-a deschis valiza și a luat cu brațul haine pe care le-a îndesat în ea. Era neatentă ce alegea, hotărâtă să înghesuie cât mai multe și cât mai repede în geamantan. A înhățat trusa de machiaj, un încărcător de telefon, o cutie de Nurofen, două perechi de adidași, pe care le-a aruncat în valiză, după care a luat poza înrămată de pe comodă. Cu ea a umblat cu mai multă grijă, înfășurând-o într-un pulover înainte s-o așeze cu atenție în bagaj. Era cea mai bună fotografie pe care o avea cu Alice, surioara ei iubită, și nu era dispusă s-o strice.
A tras fermoarul, s-a dus la noptieră și a deschis sertarul cu o smucitură. Știa că pașaportul e acolo, dar tot a fost o ușurare să-l vadă. L-a răsfoit, verificând că
e încă valabil, că totul e cum ar trebui. Privirea i-a fugit o clipă la poză, și-a privit trăsăturile naturale, fără machiaj și tunsoarea ei scurtă caracteristică. Ce diferită
părea în poza aia, în comparație cu actuala ei încarnare, cu pletele blonde și mult machiaj! Ciudat cum merseseră lucrurile. Adevărul e că-i făcuse plăcere scurta perioadă petrecută ca „Amber”, alter egoul ei mai sigur de sine, mai nesăbuit. Îi plăcuse atenția masculină, părul auriu și silueta suplă aducându-i multe priviri aprobatoare. Îi făcuse plăcere și înșelătoria, cum îl dusese de nas fără efort pe nemernicul ăla sadic și-l convinsese că e atrasă de el. Și-i făcuse plăcere și răsplata, când vârâse cuțitul ăla de bucătărie în ochiul lui Baynes. Își amintea în culori vii expresia lui de șoc, de groază, de înțelegere trecătoare, iar amintirea încă-i dădea fiori de plăcere.
Dar asta fusese atunci. Acum, misiunea ei era să ajungă la aeroportul Luton înainte să fie depistată implicarea ei în crimă. Era convinsă că putea să reușească, din simplul motiv că nimeni de pe lumea asta nu știa ce pusese la cale. Făcuse planul, pregătise și executase totul singură și își propunea să fie de mult plecată
când – dacă – reușeau să-și dea seama vreodată cine era în realitate adorabila
„Amber”. Cu siguranță Baynes n-avea niciun prieten adevărat, iar familia rupsese de mult relațiile cu el, deci, cu puțin noroc, s-ar putea să treacă și câteva zile până
să fie descoperit cadavrul, iar până atunci ea avea să fie în sudul Spaniei, poate chiar în nordul Africii, trăind sub un nume fals și bucurându-se că s-a eliberat de blestemul lui Andrew Baynes.
A trântit valiza pe podea și s-a mai uitat o dată prin cameră. Cândva, stătuse aici cu sora ei mai mare, până ce Alice împlinise 13 ani și hotărâse că avea nevoie de camera ei. Pentru Caitlin, păruse o trădare grosolană, dar aceasta era sigura pată pe prietenia și dragostea lor. O adorase, o idolatrizase pe sora ei mai mare, până în momentul când fusese ademenită în pădurea aia. Trauma rezultată, frenezia mediatică, procesul chinuitor îi costase mult, poate cel mai mult pe mama ei, dar toți suferiseră. Caitlin știa că devenise dificilă – încăpățânată, violentă, o pradă ușoară pentru cei care voiau să-i vândă droguri –, dar o urmă
de bunătate tot supraviețuise. Dragostea și loialitatea ei pentru Alice. Asta o împinsese înainte, îi dăduse forța să răzbune nedreptatea cumplită făcută fetiței nevinovate. A mângâiat peretele cu degetul și a sorbit amintirile fericite din această cameră, discuțiile purtate târziu în noapte, ospețele de la miezul nopții și, bineînțeles, trezitul în dimineața de Crăciun, și le-a pus în conservare pentru viitor.
Și-a luat valiza și a tras-o pe palier. Însă chiar atunci a auzit ceva. Vag la început, dar tot mai puternic. Sirene. N-avea cum, n-aveau cum să fi ajuns atât de repede la ea. Trebuie să fie vreo urgență locală, un incendiu sau un accident rutier. Și totuși, erau o mulțime de sirene. O cacofonie, de fapt. Panicată, Caitlin a lăsat valiza și s-a dus în grabă în camera din față. Zgomotul era aproape asurzitor și, printre draperii, a văzut o mașină de poliție oprind brusc în fața casei. Apoi încă
una, și încă una. O găsiseră.
A țâșnit din cameră și a coborât în fugă scările. N-avea cum să treacă pe lângă
polițiștii în uniformă din față – auzea chiar acum pași grei bocănind spre ușă –, așa că a ocolit balustrada și s-a dus în bucătărie. A fugit spre ușa din spate și a luat cheia de pe cuptorul cu microunde, dar a scăpat-o pe jos când a tresărit la auzul unui bufnet zgomotos în spate. A ridicat-o de pe podea și a încercat s-o bage în broască, însă mâinile îi tremurau prea tare.
— Haide, haide…, s-a rugat ea, cuprinsă de panică.
Bubuitul de la ușa din față era tot mai puternic, dar acum cheia a intrat în cele din urmă în broască. Caitlin a răsucit-o cu forță, apoi a deschis ușa și a luat-o la goană. A trecut în viteză peste iarba rară și neîngrijită și aproape ajunsese la poarta din spate când a auzit ușa din față cedând sub asaltul poliției. A grăbit pasul și a ajuns în doar câteva clipe la poartă, formând combinația corectă pe lacăt, apoi l-a smuls și a deschis-o. A ieșit, a închis poarta în urma ei, apoi a privit în lungul aleii de acces. Pasajul îngust făcea legătura între toate casele de pe stradă și ducea în Montgomery Road. Din fericire, nu era niciun polițist aici, așa că a pornit, fugind pe aleea cu piatră cubică spre mântuire.
Trebuise să-și lase hainele, cosmeticele și, cel mai rău, poza cu Alice, dar avea pașaportul și un card, ceea ce era suficient. Acum avea nevoie doar de un loc unde să se ascundă, să facă planuri, să vadă dacă poate convinge pe cineva s-o ducă în Irlanda, Franța, Norvegia, oriunde, contra unei grămezi de bani. Era o nebunie, și cu siguranță nu ce plănuise, dar era mai bine decât o viață în spatele gratiilor, deci a grăbit pasul, străbătând rapid aleea până în capăt. Se simțea entuziasmată, speriată și extaziată în egală măsură. Fusese cât pe ce, dar o să
scape. O să fie în sfârșit liberă și, mai mult, împăcată.
