— Bună, sunt Jack. Lasă un mesaj.

Înjurând în barbă, a încercat din nou, dar iar a ajuns direct în căsuța vocală. De data asta a așteptat să audă țiuitul, după care a lăsat un mesaj:

— Jack, sunt Olivia. Sună-mă când asculți mesajul.

A încheiat convorbirea și a apelat alt număr. După câteva clipe, i s-a și răspuns.

— George Simmons.

— George, sunt Olivia Campbell.

— Mă-ntrebam când o să suni.

Olivia a simțit pe loc un semnal de alarmă.

— De ce? E vreo problemă?

— Da, e o nenorocită de problemă. Băiatul tău mi-a tras un șut în coaie, în fața tuturor.

— Of, Doamne, George, îmi pare rău…

— După care își aruncă haina și pleacă și n-a mai trecut pe-aici de-atunci. N-am nevoie de genul ăsta de bătaie de cap și clar nu pot să las pe nimeni să mă

trateze așa, deci poți să-i zici să nu se mai deranjeze…

— Unde s-a dus? l-a întrerupt Olivia.

— Păi, mulțumesc frumos pentru compasiune.

— Îmi pare rău, George, n-ar fi trebuit să facă așa ceva, dar, sincer, trebuie să-l găsesc.

— Habar n-am unde e și nici nu-mi pasă. Sincer, dacă-l mai văd vreodată pe labagiul ăla, o să…

Dar Olivia închisese și alerga deja spre lifturi.

62.

— Ia te uită cine a apărut!

Jack a ridicat brusc privirea, speriat. Glasul profund și disprețuitor îi aparținea unui tânăr musculos care venea acum spre el. I-au trebuit câteva secunde ca să

înțeleagă imaginea bizară, să priceapă că băiatul solid e fratele lui mai mic.

— În regulă, Danny.

— În regulă.

Reacția lui era calmă și măsurată, ceea ce l-a făcut pe Jack să se întrebe dacă

mai era vreo urmă de afecțiune acolo. Cândva fuseseră apropiați, dar trecerea timpului nu iartă pe nimeni. Nu-l mai văzuse pe Danny de mulți ani și clar nu putea să-l citească la fel de bine ca pe vremuri.

— Arăți bine, amice! a zis Jack admirativ.

— Sală de patru ori pe săptămână. Văd că tu nu te prea duci… te îngrași, amice.

Danny a râs, provocându-i lui Jack o reacție imediată de furie. Frățiorul lui fusese întotdeauna cățelușul lui, sacul lui de box, iar acum părea în largul lui să-l împungă.

— Tot pot să te fac praf, chiar cu o mână legată.

— Să te văd că încerci.

Jack era foarte tentat să răspundă provocării, să-l pună la pământ pe amărâtul ăsta, dar erau la o terasă din centrul Romford. Confruntarea lor „afectuoasă”

atrăgea deja priviri, așa că l-a dus pe fratele lui la o masă din apropiere.

— Îți iau ceva de băut?

— Nu, e-n regulă, nu stau, a răspuns Danny.

— Atunci du-te naibii și tu. Nu ne-am văzut de ani întregi și tu n-ai decât cinci minute pentru mine?

Vorbise cu un zâmbet crispat, care nu se reflecta și în privire.

— Tu m-ai sunat, mai ții minte? a ripostat Danny. Chiar de două ori. Când eram la muncă. Ai noroc că am reușit să ajung. A trebuit să mă milogesc de șeful meu să mă lase să-mi iau o pauză de prânz prelungită.

— Ce băiat bun te-ai făcut tu! Și apropo, l-ai adus?

Danny a încuviințat și a băgat mâna într-o pungă de plastic, de unde a scos un iPad hodorogit și un încărcător.

— Mersi, amice, ești tare, a zis Jack când l-a luat. Cât vrei pe el?

— E din partea casei.

— Nu fi prost!

— Pe bune, nu vreau bani. Dar dacă ești prins, nu-l ai de la mine.

— Foarte bine, a spus Jack și și-a strecurat iPad-ul și încărcătorul în rucsac.

Rămân dator.

— Las-o baltă. De dragul vremurilor de demult.

Rostise cuvintele cu un zâmbet, dar Jack a băgat de seamă hotărârea lui Danny să evite orice formă de relație cu el, chiar și una în care el îi era dator.

Ascunzându-și iritarea, a răspuns vesel:

— Presupun că asta înseamnă familie. Ce face restul găștii?