— Te-a abordat? a întrebat Marianne, acum îngrijorată serios.
— Nu, era într-o mașină, dar a trecut chiar pe lângă mine. El e, fără îndoială.
M-a urmărit în ultimele două zile, sunt convinsă.
S-a lăsat o tăcere prelungită.
— Ce dracu’ să fac, Marianne?
— Unde ești acum?
— Merg cu mașina la Sam la școală.
— Bun. Ia-l de-acolo. Inventează o urgență, îndrugă-i ceva. Doar scoate-l de-acolo. Mă duc la tine acasă, iau haine, cosmetice și alte chestii esențiale. Ne vedem la hotelul Marriott de la Heathrow, lângă intersecția 5 de pe M4, bine?
— Marriotul de la Heathrow, intersecția 5, a repetat conștiincioasă Emily.
— Și, Emily, dacă ai fost deconspirată, n-avem timp de pierdut. Mișcă-te în liniște, cu grijă, dar mișcă-te acum.
47.
Avea nervii întinși și respirația superficială, dar tot a mers mai departe. Mike nu mai încălcase legea până acum, nu mai intrase ilegal pe proprietatea altcuiva, dar cumva trebuia să fie aici, trebuia să vadă ce fel de femeie devenise animalul ăsta.
Podeaua a scârțâit zgomotos când a pășit în hol, iar el a încremenit, cu sufletul la gură. Însă casa era tăcută ca un mormânt, iar intrarea lui nu fusese depistată.
Expirând încet, Mike a făcut câțiva pași și a băgat capul în bucătărie. Era un dezastru, cu vase murdare care zăceau în chiuvetă, un castron de plastic cu porridge uscat lăsat pe blat, dar nu era nimic care să-l rețină aici, așa că a trecut mai departe.
Nici camera din față n-avea nimic interesant, așa că a urcat pe scări, având grijă să pășească pe marginea treptelor, ca să nu-și trâmbițeze prezența. Când a ajuns pe palier, s-a gândit încotro s-o ia. Erau patru uși, iar una dintre ele era întredeschisă și lăsa să se întrevadă o baie murdară. Fără s-o ia în seamă, s-a dus spre stânga și a împins prima ușă, care dădea spre un dormitor principal frumos, spațios, luminat de soare, cu o baie în partea din spate. Dacă proprietarul ar fi fost mai îngrijit, ar fi putut fi o cameră extraordinară – cu tavan înalt, aerisită, cu detalii victoriene frumoase –, dar, ca și bucătăria, și camera asta era o groapă de gunoi. Pe podea era înșirată lenjerie de damă, reviste, câte o pungă de chipsuri aruncată pe ici, pe colo, plus că mai erau și mai multe scrumiere care dădeau pe dinafară de resturi de jointuri. Era scârbos, murdar, neglijent, și totuși, cu toată
degradarea, erau și semne de bunăstare. O pereche de Nike Jordans stătea mândră pe comodă, lângă o cutie de bijuterii care dădea pe dinafară. Lângă ele era un ambalaj de iPhone 14 nou, împreună cu contractul. Mike l-a ridicat, a văzut rata considerabilă și a reținut numărul de telefon al lui Courtney. L-a pus la loc și a trecut mai departe, cercetând din priviri noptiera, pe care zăceau un baton Galaxy pe jumătate mâncat, un elastic de păr și o cutie cu prezervative.
Imaginea l-a scârbit; nimicurile de doi bani ale vieții de zi cu zi a femeii ăsteia.
Mâncat, dormit, sex. L-a cuprins imediat furia – de ce să se bucure Courtney de aceste plăceri trupești, când Jessica nu va putea niciodată? A privit obiectele personale aruncate, înfuriindu-se tot mai rău cu fiecare clipă. Și-a spus că venise doar de curiozitate, să vadă ce fel de ființă era acum Courtney, dar mintea îi rătăcea deja spre locuri mai întunecate și-și imagina cum ar aștepta-o pe tânăra care nu bănuia nimic, speriind-o de moarte când avea să sară la ea, s-o înfrunte, s-o atace…
Mike s-a scuturat brusc din reveria lui întunecată. Auzise ceva, un zgomot la parter. S-a încordat și a ascultat atent, cu inima la gură, când a auzit ușa din față
închizându-se și apoi niște glasuri. Două voci, una bărbătească, una de femeie, vorbind și râzând. Acum se auzea și mișcare, scândurile podelei care gemeau, scările scârțâind. Cineva urca în grabă scara, câte două trepte odată, și se apropia tot mai mult…
S-a trădat cumva? I-a fost detectată prezența? N-avea timp să stea să se gândească la asta acum, pentru că pașii se îndreptau direct spre dormitorul principal. Panicat, Mike s-a întors și a intrat în grabă în baie, chiar când se deschidea ușa dormitorului. A pășit în spatele ușii și s-a lipit de plăcile de faianță
reci, încercând să se ascundă cât mai bine. Și a rămas acolo, ținându-și respirația, știind că va fi descoperit în câteva secunde.
48.
Părea atât de zguduit, de nefericit, încât Chandra nu era sigură că a auzit-o.
— Domnule Green? Te întrebam când l-ai văzut ultima dată pe Andrew Baynes.
Consilierul de probațiune veteran a revenit brusc la viață și s-a întors spre Chandra ca și cum o vedea pentru prima dată. Erau în Fordul ei Mondeo vechi, în fața secției de poliție din Croydon. Nu era spațiul ideal de interogatoriu, dar Chandra se gândise că Green ar putea fi mai relaxat într-un mediu informai și, în plus, nu voia ca Bill Jones să i se uite peste umăr. Timpul era esențial, trebuia să
se descurce cu Fordul.
— Ieri, a mormăit Green clătinând cu tristețe din cap. Am fost la plimbare în parc.
— Cum părea?
— Sigur pe el, ca de obicei. Părea optimist, ba chiar fericit.
— N-a exprimat nicio îngrijorare pentru siguranța lui?
— Nu, deloc. Probabil că era mai relaxat decât l-am văzut vreodată.
— Ai observat ceva ciudat în timpul interacțiunii de ieri? Ceva care să ți se fi părut neobișnuit sau suspect?
— Nu prea.
— Și e ceva normal să-l verifici în fiecare zi?
Green a tăcut acum, neliniștit de întrebare, așa încât Chandra a continuat imediat:
— Adică, ați avut o discuție lungă ieri. Ce te-a făcut să vii la el la prima oră? Te îngrijora ceva?
— Nu, am…
Green a ezitat, ca și cum ar fi încercat să găsească formularea potrivită.
— În… în cursul discuției de ieri, a spus că a cunoscut pe cineva – o femeie – și că a început să țină la ea. Am fost surprins; era prima dată când pomenea de așa ceva de când îl cunosc.
