— Îmi pare rău.
Olivia a ridicat privirea din găleata de gunoi de la bucătărie și l-a văzut pe Jack, spăsit, în pragul ușii. După ce a terminat de pus sacul nou, s-a îndreptat.
— Putem să discutăm mai târziu. Te așteaptă taxiul, deci…
I-a făcut semn să plece, însă Jack tot ezita.
— N-am vrut să încalc regulile, în niciun caz din prima zi. Dar mă simțeam nasol rău, știi tu. E și locul ăsta, e așa de tăcut, de mort… Mă apasă.
— Știu și m-am tot gândit. Hai să văd dacă pot găsi ceva care să te țină la adăpost de necazuri. Sunt câteva console de jocuri la mâna a doua pe la diferite case. Dacă reușesc să-ți fac rost de una de-asta, e destul?
Dacă se aștepta la încântare sau entuziasm, a fost profund dezamăgită. Jack abia dacă a reacționat, cu privirea tot în pământ.
— Uite ce-i, chiar cred că ar trebui să discutăm mai târziu. Riști să întârzii la…
— Vreau să-l văd pe Danny.
— Poftim?
Olivia nu era sigură că l-a auzit bine.
— Vreau să-l văd pe frățiorul meu.
— Exclus.
— De ce? E Crăciunul, nu? Și el e familia mea…
— Faci mișto, Jack? Abia ai ajuns aici, abia ai început să faci primii pași timizi în noua viață – de ce-ai vrea să riști totul luând legătura cu familia ta?
— Pentru că ei sunt tot ce am.
Vorbise cu o hotărâre care o luase prin surprindere pe Olivia. Știa că Danny era singurul membru al familiei despre care Jack spusese vreodată o vorbă bună, dar chiar și așa, această etalare de sentimente o prinsese pe picior greșit.
— Și mi-e dor de ei, a adăugat Jack cu sinceritate. Tu ai familie, nu? Trebuie să
știi prin ce trec.
Olivia a evitat invitația de a împărtăși informații personale, răspunzând:
— Uite ce-i, înțeleg ce greu e, mai ales în perioada asta a anului, însă familia ta… în fine, aparține de vechiul tău eu, nu? Dacă-i vezi din nou, dacă deschizi cutia Pandorei, mă rog, nu poate decât să te necăjească și ar putea, în condiții nefericite, să te pună în pericol.
— Nu zic să mă întorc în Southend. Nu-s așa prost. Putem să ne vedem undeva în Londra, am fi destul de în siguranță acolo.
— Dar de ce, Jack? De ce vrei să-l vezi pe Danny?
— Pentru că-l iubesc. Pentru că e frățiorul meu mai mic. Ceilalți… mă rog, știi tu cum erau, dar Danny a avut întotdeauna grijă de mine, eram tovarăși. El ar veni să mă vadă, știu sigur.
— Dar ce-ai obține dacă te-ai întâlni cu el?
— M-ar ajuta să mă simt un pic mai puțin singur. Ca și cum ar exista un om în tot universul care nu crede că-s un rahat…
Olivia n-a zis nimic, șocată de înflăcărarea lui. Era furie, dar era și o vulnerabilitate autentică. Era o combinație pe care era greu să n-o iei în seamă.
— Îmi spui că trebuie să fac cumva să meargă treaba asta, a continuat el, că
asta-i cea mai bună șansă a mea, dar eu nu pot. În niciun caz singur. Oamenii de-acolo…
A făcut un semn spre fereastră, arătând spre lumea crudă de-afară.
— … nu dau doi bani pe mine și aici, în fine, aici singura mea companie sunt eu. Și în general asta nu merge prea bine…
Olivia era alarmată de tonul lui amar, întunecat, dar n-a zis nimic.
— O să înnebunesc singur aici. Am nevoie de cineva cu care să stau de vorbă…
Olivia a ezitat, nesigură cum să reacționeze la acest apel din inimă. Nu-i venea să creadă că se gândește măcar, ținând cont de toate câte se întâmplau, însă Jack părea aproape de limită și ea nu era pe deplin sigură care-ar fi rezultatul dacă l-ar refuza. Simțindu-i ezitarea, Jack a profitat de avantaj.
— Jumătate de oră. Atâta tot. Pot să mă întâlnesc cu el în pauza de masă, întrun pub sau într-un parc.
— În niciun caz într-un parc.
— Un pub, atunci. N-o să fie nimeni acolo în miezul zilei. Poți să vii și tu, dacă
vrei. Să te asiguri că nu calc strâmb.
— N-am timp să umblu brambura prin Londra după tine. Sau poate pe asta te bazezi?
— Du-te naibii! a ripostat Jack furios. Eu am făcut oferta, dacă ești prea ocupată, treaba ta.
