— Și acum? a întrebat Buckland când s-au urcat în Mondeo.

— Păi, o vor pune pe Caitlin sub acuzare pentru omor calificat, ceea ce o să

provoace fără îndoială o revoltă publică de proporții. Între timp, e treaba noastră

să dezgropăm o legătură concretă între cele două crime, să aflăm cine trage sforile.

Chandra a pornit motorul și era pe punctul să demareze când i-a vibrat telefonul. L-a pus cu grijă în suport și a răspuns.

— Detectiv-inspector Dabral.

— Scuze că te deranjez, șefa, sunt agentul Cooke.

— Nu poate să aștepte? Ne întoarcem în 20 de minute.

— Nu.

Chandra s-a încordat imediat.

— Tocmai am primit un apel de la directorul adjunct al Serviciului de Probațiune, Chris Parkes.

— Așa…

— Se pare că a mai fost o scurgere de informații.

Chandra se holba la telefon uluită.

— Cine? Când?

— Emily Lawrence, pe numele real Janet Slater. Stătea de 20 de ani în Reading, sub un nume fals. Se pare că a făcut treabă bună, are o slujbă în regulă și un băiat adolescent. Oricum, a fost surprinsă de fratele ei mai mare, Robert, în fața casei.

A scăpat cu bine, dar acum se ascunde cu băiatul și e clar că a fost dată în vileag și că fratele ei are de gând să-i facă rău. Mă întrebam ce vrei să facem.

În glas i se simțea o nervozitate autentică, însă de data asta Chandrei chiar nu-i trecea prin cap nimic care s-o liniștească. Era mult peste tot ce mai întâlnise până acum și, brusc, a simțit că e speriată, prea puțin pregătită și cu totul depășită

de situație. Ce se petrecea? În ce fel de coșmar pervers fusese aruncată?

Și unde avea să se termine totul?

60.

Era discuția pe care se rugase să nu fie niciodată nevoită s-o poarte. Însă acum n-avea cum s-o mai evite. Sam o țintuia cu privirea, implorând-o în tăcere să-i curme chinul. Dacă ar fi fost doar furios sau nedumerit, poate că ar fi putut să se convingă singură să-l mai lase puțin în ceată. Dar fiul ei, băiatul ei iubitor și devotat părea speriat și trist, ceea ce ea nu putea suporta.

— Vreau să știi, a început ea nesigură, pigulind pătura de pe patul îngust, că

tot ce-am făcut, am făcut ca să te protejez pe tine, ca să ne protejez pe amândoi.

Asta a fost întotdeauna principala, singura mea prioritate.

Sam n-a zis nimic, clipind nervos, ca și cum se aștepta la ce e mai rău. Înghițind ca să alunge greața care-o cuprindea rapid, Emily a continuat ezitant:

— Și sper că, în zilele și săptămânile care urmează, o să ții minte asta. N-am vrut niciodată să te mint, am detestat să te mint, dar, sincer, n-am avut de ales.

— Să mă minți despre ce? Despre ce vorbești, mamă? a întrebat Sam, cu glas tremurat.

N-avea cum să evite, n-avea cum să mai fugă. Emily a închis ochii și a răspuns:

— Nu mă cheamă Emily Lawrence. Numele… numele meu adevărat e Janet Slater.

L-a auzit cum trage aer în piept brusc, dar a continuat.

— Sunt din Bridgend, nu din Cardiff. De fapt, încă am familie acolo. Tata, trei frați, o soră…

— Dar ai zis că părinții tăi au murit! Că erai singură la părinți.

— Știu ce-am făcut și acum încerc să explic. Bine?

A deschis ochii și a fost lovită în moalele capului de ce-a văzut. Sam se holba la ea, șocat, cu lacrimi în ochi. Nu-l mai văzuse niciodată atât de speriat și parcă

a simțit un pumnal înfipt în inimă.

— O parte din motivul pentru care nu ți-am spus niciodată este că… este că

am avut o copilărie îngrozitoare. Mama ne-a părăsit când aveam șase ani, l-a lăsat pe tata cu șapte guri de hrănit. Nu s-a uitat niciodată în urmă, deși stătea două

străzi mai încolo…

Brusc, Emily a simțit că se sufocă, a simțit cum o îneacă emoția, arsura usturătoare a respingerii încă prezentă.

— A… a fost o perioadă proastă. Tata muncea toată ziua și bea toată noaptea.

Eram lăsați să ne descurcăm singuri, să avem grijă de bebelușul care plângea, și plângea, și plângea. A fost… a fost groaznic, așa a fost. N-aveam niciodată

suficienți bani pentru mâncare sau chirie, abia dacă mergeam la școală și, când mergeam, eram intimidați. Eram murdari, îmbrăcați în haine de căpătat, cu părul plin de păduchi… Era dezgustător, umilitor.

Fără să se gândească, Emily și-a dus mâna la părul ei negru, lung. Acum îl spăla în fiecare zi, așa făcea de peste 20 de ani. Însă amintirea scalpului unsuros și iritat nu dispăruse și o sâcâia.

— La școală era destul de rău, dar acasă era și mai rău. Nu știam niciodată în ce dispoziție avea să fie tata. De obicei, stătea în nenorocitul ăla de fotoliu, cu

berea într-o mână, țigara în ailaltă, și zbiera la noi să nu mai lăsăm copilul să

plângă. Dacă făceai ce ți se spunea, erau toate bune și frumoase. Dar dacă nu…

Sam privea îngrozit, dar ea nu se mai putea opri.

— Ne bătea cu ce-i venea la mână – cureaua, un furtun de cauciuc, vătraiul.

Asistentele de la Urgențe ne știau destul de bine, dar n-a luat nimeni nicio măsură, așa că făcea ce voia. Odată m-a prins că-i furam țigările. M-a obligat să