Ceea ce păruse inițial un incident izolat de demascare și răzbunare în Bolton devenea rapid o criză națională, o conspirație care amenința credibilitatea întregului sistem penal, fără a mai vorbi de menținerea legii și ordinii în sine.
Cauza de bază a acestor breșe de securitate catastrofale rămânea necunoscută, însă atacurile propriu-zise aveau evident motivații personale, un act de răzbunare dezlănțuit și țintit. Ucigașul lui Baynes petrecuse în mod evident mult timp alături de cadavru, provocând nenumărate răni de cuțit în torsul lui distrus, într-un atac susținut și hotărât. Pentru Chandra, mesajul transmis era limpede.
Andrew Baynes plătise în cele din urmă pentru trecutul lui.
43.
Emily mergea cu pași mari pe stradă, într-o dispoziție tot mai bună. Încă se bucura de senzația luminoasă a serii minunate petrecute cu Sam, copleșită de recunoștință pentru norocul ei. Ultimele câteva zile fuseseră tulburătoare și neliniștitoare, însă acum viața părea să fi revenit pe făgașul bun. Amintirea vizitei la Bridgend începea să se șteargă, în cazul tragic de la Bolton nu mai apăruse nimic și, cel mai important, ea și Sam se împăcaseră. Ce prostească părea cearta lor acum, ce stângace încercările ei de a-l îndepărta de identitatea și sexualitatea lui! Poate că ea fusese un copil cu probleme, fără limite, moralitate sau vreo idee de valoare personală, însă băiatul ei nu era așa. Când îl privise dimineață plecând spre școală, vorbind și glumind cu prietenii lui, Emily simțise un adevărat val de mândrie și speranță.
Totuși, viața îi permitea rareori să se răsfețe cu astfel de momente de fericire.
Își găsise întotdeauna de lucru, preluând responsabilități suplimentare și roluri de conducere la firma modestă de contabilitate unde fusese angajată în ultimii zece ani, asigurându-se că nu pierde nicio secundă, că are întotdeauna o
contribuție, ajutând compania într-o grămadă de moduri imperceptibile. Nu fusese niciodată plătită îndeajuns pentru sârguința și dedicarea ei, dar asta n-o deranjase niciodată – se bucura să dea înapoi, să-i ajute pe alții, să se aleagă cu o satisfacție reală doar pentru că se asigura că biroul funcționează fără piedici și eficient, zi după zi.
Totuși, respectarea programului rămânea o provocare pentru ea, astfel încât se trezi din nou grăbindu-se pe stradă. Regreta acum că parcase mașina așa departe de casă; de obicei, ajungea direct de la ușa din față pe scaunul șoferului.
Însă azi trebuia aproape să alerge pe trotuarul îngust, încărcată ca de obicei cu genți de dosare. Încinsă, transpirată, refuza totuși să lase asta să-i strice dispoziția, conștientă că astfel de probleme meschine trebuie luate în râs, apreciate ca momente ale unei vieți normale și fericite.
Mergând mai departe, a jonglat cu diversele genți, cu un oarecare succes, una dintre ele alunecându-i de pe umăr și lăsând să cadă pe trotuar un snop de dosare. Oftând, s-a aplecat să le ridice înainte să plece. Însă atunci a observat ceva. O mașină care a încetinit, apoi a accelerat din nou, aparent sincronizată cu mișcările ei. Întâi a auzit-o, motorul reducând turația, apoi mărind-o, apoi a zărit cu coada ochiului o formă întunecată care-i oglindea înaintarea. A intrat brusc în alertă maximă, însă și-a impus să nu fie paranoică și-a mărit pasul, luând-o ușor la fugă, nerăbdătoare să ajungă la mașină. Prin fața ei a trecut o dubă de la Morrison, iar Emily a profitat, străduindu-se să vadă în parbrizul ei reflexia mașinii care o urmărea. După ce dubița a trecut, a văzut vehiculul din urma ei și i-a stat inima. Era un sedan Audi cenușiu-închis.
A mărit din nou pasul, era la mai puțin de 30 de metri de mașină. Audi-ul a rămas în urmă, aproape, ținând pasul cu ea. A riscat o privire peste umăr și a văzut numărul cu OV23, apoi s-a întors rapid. Trebuie să fie aceeași mașină, coincidența era prea mare ca să n-o ia în seamă. Dar ce-ar trebui să facă? Să
alerge la mașină și să plece în viteză? Să-și sune consilierul de probațiune? Nu, părea ceva prea alarmist, extrem de-a dreptul, când era foarte posibil să
greșească ea, după ce evenimentele recente îi tulburaseră echilibrul. Și atunci?
Când a ajuns la mașină, a dus mâna la breloc, pregătită să dispară, să se ascundă
de urmăritorul misterios. Însă când deschidea ușa șoferului, ceva a făcut-o să se oprească. Era o nebunie să fugă de un șofer-fantomă, fără să aibă habar cine era la volan, ce voia sau dacă avea vreo idee cine e ea cu adevărat. Din senin, Emily a simțit cum o cuprinde sfidarea, furia. Nu-și petrecuse două decenii reclădindu-și viața doar ca să fugă înspăimântată acum. Nu, era mai bine să-și înfrunte temerile, să dea ochii cu această prezență bizară, decât să-și petreacă restul zilei făcând tot felul de scenarii înspăimântătoare. Și-a aruncat sacoșele pe locul
pasagerului, apoi s-a întors brusc și a pornit spre carosabil, îndreptându-se direct către sedanul cu motorul la ralanti.
Șoferul a reacționat imediat, încetinind și oprind, deși pe drum nu era deloc trafic. Bănuitoare, Emily s-a apropiat, ajungând la mai puțin de 15 metri de mașină. Tot nu putea vedea nimic prin parbriz, din cauza strălucirii soarelui, așa că a mers cu pas grăbit pe lângă mașinile parcate, nerăbdătoare să arunce o privire prin geamul șoferului. Se apropia de pradă, la zece metri, acum la cinci…
Mașina a făcut un salt neașteptat înainte și a trecut în trombă pe lângă ea, aruncând-o într-un vehicul parcat. Șocată, și-a întins gâtul ca să vadă prin geam, hotărâtă să-l demaște pe urmăritor.
Și acum l-a văzut. A fost doar o străfulgerare, cel mult o fracțiune de secundă, dar imaginea i-a înghețat sângele în vine, recunoașterea fiind instantanee și înfiorătoare.
Era un chip pe care nu-l mai văzuse în realitate de aproape 30 de ani. Fratele ei mai mare, Robert.
44.
L-a observat atent pe tânărul care se apropia de casă. Mike stătea în mașină
de la ora 9, răsfoind un exemplar din Daily Mail, în timp ce urmărea venirile și plecările de la Meadow Lane numărul 24. Vremea-i trecuse mai ușor cu ziarul, exclusivitatea de azi ocupându-se de Jeremy Firth, directorul foarte criticat al Serviciului de Probațiune, care fusese fotografiat aseară mergând clătinat pe o stradă din apropiere de Parcul St James, beat și nesigur pe picioare după
petrecerea de Crăciun de la serviciu. Mike era prea amărât ca să se enerveze din cauza asta, articolul mai degrabă confirma tot ce credea el despre Serviciul de Probațiune, și trecuse rapid la subiectele mai frivole. Măcar îi ținuse mintea activă
în timp ce urmărea cine vine și cine pleacă pe strada liniștită de suburbie, ridicând din când în când privirile din ziar, când sesiza vreo activitate.
Poștașul apăruse la 9:30, sunase și bătuse la ușă fără succes, după care plecase mai departe, punând nemulțumit la loc în geantă un pachet voluminos. După 40
de minute, venise un curier, strecurându-se cu un Movano jerpelit peste bordură, și se dusese în fugă la ușă. Au urmat 30 de secunde de sunat la ușă, după care a renunțat și el și a făcut o poză a coletului înainte să-l arunce în spatele tomberoanelor. Acum se îndrepta înapoi spre mașină, cu mintea deja la următoarea livrare. Însă atenția lui Mike era îndreptată asupra casei înșiruite – o casă unde era convins acum că nu se află nimeni.
A așteptat până când curierul a plecat în viteză, apoi s-a uitat în lungul străzii.
Aglomerația de dimineață se terminase, părinții și muncitorii plecând deja pentru restul zilei, astfel că drumul era pustiu. Mike a întins mâna spre bancheta din spate, a luat o geantă și era pe punctul să deschidă ușa, când telefonul de pe bord a vibrat puternic, făcându-l să tresară. S-a oprit, s-a uitat la numele celui care-l apela și i-a stat inima. Simon, din nou. Șeful lui îi lăsase deja un mesaj tăios, întrebând când avea de gând să apară; de data asta, Mike își imagina că o să fie considerabil mai puțin politicos. L-a lăsat să sune. Trebuia să inventeze o scuză la momentul potrivit – o vizită la urgențe, o rudă bolnavă –, dar de asta avea să se ocupe mai târziu. Acum avea o treabă de făcut.
A coborât din mașină și a traversat în grabă strada, încetinind abia când a intrat în curtea din față a lui Courtney Turner, după care a cotit brusc la dreapta, ca să
se ghemuiască pe aleea laterală. Poarta de metal care blocase cândva accesul era ruginită și părăginită, legănându-se în balamalele stricate, iar Mike a trecut de ea și a dispărut din vedere. Purta o haină cumpărată de la un magazin de caritate și o șapcă de baseball trasă pe față, dar tot nu voia să zăbovească.
A străbătut în grabă aleea, rămânând aplecat și căutând potențiale puncte de intrare. Nu exista nicio ușă laterală, ceea ce era dezamăgitor, dar la jumătatea zidului a găsit un geam jivrat, care probabil ascundea o toaletă sau o baie de la parter. S-a oprit lângă el și și-a trecut mâna înmănușată de-a lungul ramei galbene uzate. Fără îndoială că geamul dublu fusese cândva ultimul strigăt în materie, lăudat pentru durabilitate și securitate, însă acum era vechi și neglijat, izolația de cauciuc era mâncată, iar balamalele de plastic erau lărgite. Mike a zâmbit, a deschis fără zgomot fermoarul genții și a scos un ciocan și o daltă. A strecurat lama pe sub izolație, chiar dedesubtul mecanismului de închidere, a potrivit ciocanul și a lovit cu putere, iar dalta a alunecat fără probleme în față. Mike a zâmbit din nou – zece ani ca montator de geamuri își lăsaseră amprenta. Încă
putea să instaleze sau să deschidă geamuri și în somn. A strecurat ciocanul în buzunar și a început să împingă și să tragă dalta, o dată, de două ori, de trei ori.
Când a tras a treia oară, a forțat un pic mai mult, iar încuietoarea a făcut supusă
clic și fereastra s-a întredeschis. S-a prins de margine și a tras cu putere, iar fereastra îmbătrânită a gemut ușor când s-a deschis larg. Era clar că nu mai fusese folosită de mulți ani, ceea ce-i convenea de minune. Odată intrat, putea s-o închidă bine, să îndese la loc mecanismul de închidere și să se asigure că arată ca și cum n-ar fi fost deschisă. Dacă era isteț, dacă era atent, n-o să știe nimeni că a fost vreodată în casa asta.
S-a prins de ramă, a pus un picior pe o priză de exterior și s-a împins. Întâi a lăsat jos un picior, apoi și pe celălalt și, în câteva secunde, cobora fără zgomot
într-un duș înghesuit aflat la parterul casei. S-a oprit imediat și a ascultat atent, să prindă orice semn de viață, simțind pentru prima dată o ușoară nervozitate.
Se gândise mult și intens dacă să vină, dar ce altă variantă avea? Acum, când știa că Turner stă aici, nu se mai punea problema să stea deoparte, să se poarte ca de obicei. Și deși capul îi zvâcnea și stomacul i se întorcea pe dos, și-a strecurat sculele înapoi în geantă și a întredeschis ușa băii, după care a tras aer în piept și a dispărut în casă.
45.
