Olivia nu mai mâncase niciodată aici și era hotărâtă să se bucure de atmosferă, aruncând priviri spre politicienii, consilierii și ziariștii care frecventau cu regularitate clubul. Pentru moment, grijile zilei păreau să se fi topit, iar ea zâmbea când s-a întors din nou spre partenerul ei.

— Unul dintre beneficiile serviciului, a răspuns Guy Chambers, făcându-i cu ochiul.

— Chiar și pentru un ministru adjunct, l-a tachinat ea.

— Păi, vaca de muls încă dă lapte, în pofida eforturilor susținute pe care le depune Telegraph.

— Cred și eu.

Vorbise cu dezaprobare prefăcută, dar în realitate nu dădea doi bani. Și ea ar fi făcut la fel dacă ar fi avut ocazia și, cumva, era ceva foarte caracteristic pentru Guy. Încă de când se cunoscuseră la Universitatea Durham, avusese dintotdeauna un aer de rafinament și o capacitate infailibilă de a cădea în picioare, valabilă și în viața personală, și în carieră – în pofida câtorva gafe monumentale, era foarte popular printre simpatizanții de bază ai conservatorilor și părea să fie promovat veșnic; acum ajunsese adjunct al ministrului Justiției.

— Deci ce luăm? Vin sau bere? a întrebat Guy, scoțând o batistă din buzunar.

M-am ales cu o răceală nenorocită, dar știi și tu cum se spune, un pahar pe zi ține doctorul departe…

— Alege tu.

Guy și-a suflat discret nasul, a cercetat meniul, apoi a comandat o sticlă de riesling. În câteva clipe, aveau paharele pline cu vin sec și aromat, iar Guy se rezema de spătarul scaunului, aruncându-i Oliviei priviri ghidușe. Era o expresie pe care ea o cunoștea foarte bine – de-a lungul anilor, Guy fusese cel mai năzdrăvan dintre colegii ei de facultate.

— Hai să trecem la treabă. Îți arăt jucăria mea, dacă mi-o arăți și tu pe-a ta.

— Nu-i mare lucru de zis deocamdată, a răspuns Olivia râzând. Firth pare hotărât să supraviețuiască aruncând vina în cârca femeii care conduce echipa MAPPA din Bolton. Probabil speră că dacă reușește să controleze povestea asta și să reziste ultimul an în funcție, poate să se pensioneze cu toate beneficiile.

— Are nevoie de mult noroc să reușească, mai ales după materialul de azi din Mail, a replicat Chambers cu desconsiderație. Ministrul crede că e un idiot de doi bani, și cine să-l contrazică? Adică, ce-a fost în capul lui Firth? Să se împleticească

pe stradă, beat mangă, în timp ce Roma arde. Aș fi uimit dacă rezistă până diseară

– știe toată lumea că peștele de la cap se-mpute.

— El nu vede lucrurile așa. Vorbește despre toată povestea de la Bolton ca și cum ar fi o neplăcere birocratică. N-a arătat niciun semn de compasiune pentru victimă, deși vorbim despre viața unui om.

— Ei, hai, scutește-mă de sentimentalisme, Liv, a pufnit Chambers, luând o gură de vin. Știu că trebuie să vorbești așa din cauza profesiei, dar chiar îți pare rău pentru Mark Willis? Victima lui a suferit mai rău decât el, mult mai rău.

— Chiar și-așa, a fost urmărit, vânat până a murit.

— Și n-au fost imagini de televiziune bune? a întrebat el sarcastic.

— Nu mă prostești pe mine, Guy… n-ai inima așa împietrită pe cât te prefaci.

— Serios? Sincer, nu simt nici urmă de remușcare sau tristețe pentru moartea lui Willis. Și nu sunt singurul. A fost un sondaj azi în Sun: 63% cred că Willis a primit ce merita.

— Ah, deci te iei după opinia cea mai populară. Așa e mai logic.

— N-ai decât să mă iei în râs. Dar asta simte lumea, și cine s-o contrazică?

— Și cum se vede de la tine? a replicat Olivia, schimbând subiectul.

— Păi, n-o să batem toba, dar ancheta legată de scurgerea de informații o să

aibă inerție proprie, a răspuns el calm. Dacă Martin Coates este identificat drept autor, dacă se poate dovedi că n-a fost decât o oaie neagră, atunci bănuiesc că o să moară de la sine destul de repede. Dacă a existat o scurgere de informații, o breșă de securitate mai profundă, atunci s-ar putea să fie mai grav pentru toată

lumea. Oricum, ministrul o să încerce să folosească situația asta ca să pună la cale un fel de schimbare de regim la Serviciul de Probațiune. O grămadă de uscături în Petty France…

— O să fie afectat și Christopher? a întrebat Olivia repede. Știu că Firth o să fie probabil sacrificat, dar Christopher e de viitor. Are idei reale legate de cum să

schimbe lucrurile.

A tăcut, dându-și seama că partenerul ei râde de ea. A simțit un val de furie, dar Chambers nu s-a lăsat descurajat.

— Tot îl mai susții? După tot ce ți-a făcut nemernicul?

— Nu-i așa. Cred sincer că poate schimba lucrurile.

— Și nu asta faci tu întotdeauna? a replicat Chambers cu afecțiune.

Întotdeauna încerci să vezi ce-i mai bun în oameni. Pe de altă parte, așa-s toți cititorii de Guardian din lume, nu?

— Ia spune-mi mai bine ce-ți place ție atât de tare la Torygraph? a ripostat Olivia enervată. Caricaturile sau pozele cu familia regală?

— Ambele, a răspuns Chambers râzând și suflându-și iar nasul. Uneori e singura distracție pe toată ziua. Ministrul e un coșmar în perioada asta.

— Haide, mai spune-mi! l-a îndemnat Olivia.

Reveniseră pe teren sigur, Olivia bucurându-se întotdeauna de firimiturile de bârfe de la Westminster pe care i le furniza Guy. Vechiul ei prieten a zâmbit și era pe punctul să răspundă când a început să-i sune telefonul, făcând câteva capete să se întoarcă. S-a uitat cine sună și i-a căzut fața.

— Vorbești de lup… Trebuie să răspund.

S-a ridicat și s-a îndreptat în grabă spre un colț liniștit. Olivia l-a privit vorbind concentrat la telefon, după care și-a îndreptat atenția spre cei din jur. L-a recunoscut pe secretarul Sănătății din guvernul din umbră, un fost ministru de finanțe, după care a zărit-o pe Emily Maitlis, care discuta absorbită la altă masă.

Oliviei îi plăceau vizitele la Westminster, părea întotdeauna în altă lume decât prima linie, un răgaz binecuvântat după străzile mizerabile din Tottenham și Dagenham. Guy venea în grabă spre masă, iar Olivia s-a întors din nou spre el, dornică să continue cu bârfa. Dar și-a dat seama imediat că nu mai era posibil.

Partenerul ei de masă părea palid și tulburat, într-o stare de șoc vizibilă.

— Mai bine te întorci la bază, a spus el răgușit și fără suflare. A mai fost un atac.

56.

Emily străbătea cu pas grăbit holul, cu Sam la câțiva pași în urma ei. Băiatul avea o grămadă de curiozități, întrebând de ce se opriseră la un hotel, când ar fi trebuit să meargă la spital, dar Emily nu-l băga în seamă. Încă nu era pregătită

pentru discuția asta și nici nu voia s-o poarte. Odată ce aveau să fie în siguranță, putea începe să vorbească pe tema asta, dar nu înainte.

Când au ajuns la recepție, a așteptat agitată să vină cineva, verificând ultimul mesaj de la Marianne, apoi a sărit la primul angajat disponibil.

— Bună, am o cameră dublă rezervată, a spus ea, încercând să pară cât se poate de relaxată.

— Pe ce nume?

— Simpson, Louise Simpson.