clipă, Mike a crezut că o să vomite, pentru că sunetul extazului ei era prea grețos, și și-a dus pumnul la gură într-o agonie în stare pură. Însă acum, din fericire, chinul lui s-a sfârșit brusc, când Courtney a ajuns la un orgasm zgomotos la doar câțiva pași de el.
Mike a rămas nemișcat, în timp ce amanții gâfâiau și oftau. Trecuseră luni, ani, de când făcuse sex și în alte condiții poate că ar fi fost excitat de pasiunea altcuiva.
Dar gălăgia bucuriei lui Courtney avea un efect opus asupra lui. În timp ce stătea tremurând în baie, Mike ar fi vrut să facă toată casa una cu pământul, să dea foc lumii întregi. Clocotea de furie și resentimente, aproape incapabil să înțeleagă ce tocmai auzise. Era cumplit, era mai mult decât cumplit, părea să-i batjocorească
durerea, agonia, pierderea. Cum îndrăznea? Cum îndrăznea să se simtă atât de bine?
Mintea îi zvâcnea, inima bubuia, copleșită de emoție și durere. Nu-i venea să
creadă ce tocmai trăise, ce fusese nevoit să îndure, dar acum, spre groaza lui, și-a dat seama că de fapt ce era mai rău abia urma. Pentru că, în timp ce stătea acolo, clocotind și tremurând, a auzit mișcare când Courtney s-a dat jos din pat, a străbătut podeaua dezordonată și a intrat direct în baie.
51.
— Ce dracu’ se-ntâmplă, mamă?
Sam o privea de parcă era nebună. Stăteau pe coridorul școlii, fiecare pe câte o parte, izolați, și totuși atrăgând atenția în liniștea de la jumătatea dimineții.
— Nu-i nimic rău, numai că trebuie să vii acum.
— Dar sunt în mijlocul orei. În plus, am clubul de fotbal la prânz…
— Nu-ți face griji. Am vorbit cu profesorii și clubul de fotbal o să fie tot aici când te întorci.
— Dar de ce trebuie să vin? Nu înțeleg…
Nedumerirea lui era tot mai încărcată de neliniște. Emily se simțea îngrozitor, necăjită de îngrijorarea lui evidentă în timp ce trecea în revistă diverse posibile urgențe.
— E ceva cu tata?
Emily l-a privit fără să spună nimic. Ar trebui să vorbească? Ar trebui să
deschidă subiectul?
— A pățit ceva?
— Nimic rău, a mințit ea, simțindu-se ca o escroacă îngrozitoare. A avut un mic accident la serviciu. O să fie bine, e la spital, dar cred că ar fi bine să mergem și să-l vizităm chiar acum.
— Pot să-l sun? a întrebat Sam scoțându-și telefonul din ghiozdan.
— Nu încă. A zis că ne sună el imediat ce poate.
Emily i-a zâmbit curajoasă, simțindu-se apăsată de vinovăție. I se prelingea transpirația pe spate și simțea că-i zvâcnesc tâmplele.
Sam părea să simtă și a provocat-o:
— De ce nu-mi spui? De ce te porți așa ciudat?
— Nu mă port ciudat.
— Și atunci, de ce nu pot să-l sun pe tata? Nu înțeleg.
— E cu doctorul, atâta tot. Poți să vorbești curând cu el, promit.
— Ești sigură?
Era ocazia ei să mărturisească, să admită că Paul era bine și că ea era problema. Dar cum putea să facă așa ceva, tocmai aici? Se simțea îngrozitor că-l inducea în eroare pe Sam în legătură cu taică-su, dar ce altceva putea face? Cum altfel putea să-l facă să vină cu ea? Din punctul de vedere al lui Sam, părinții ei erau morți și ea n-avea frați, deci la cine altcineva putea apela ca să explice apariția ei neașteptată la școală în miezul zilei?
— Crede-mă, se trezi spunând. Totul o să fie în regulă. Dar trebuie să mergem acum.
În cele din urmă, spre marea ei ușurare, Sam a cedat. Încrederea dintre ei, clădită de-a lungul multor ani, triumfase. Și-a lipit un zâmbet pe față, l-a prins de braț pe băiatul ei iubit și l-a dus în viteză pe coridor, împingând ușile duble grele și ieșind din școală.
52.
Îl ardeau mâinile și picioarele protestau, dar aproape reușise. Doar câțiva metri și sarcina avea să fie îndeplinită, iar tortura avea să se încheie. Îi luase
aproape toată dimineața să multe cei o sută și ceva de bolțari în cealaltă parte a șantierului, chinuindu-se sub greutatea enormă când roaba dădea peste șleauri, șanțuri și alte mici obstacole. De câteva ori se și răsturnase, aruncând pe jos povara grea și ridicând nori imenși de praf. Nu venise nimeni să-l ajute, ceilalți muncitori râdeau și fluierau în timp ce el asuda încărcând la loc bolțarii masivi în roabă. Înjurase amarnic în barbă, dorindu-le tot felul de ghinioane, dar reușise cumva să se stăpânească, nerăbdător să-și ducă la bun sfârșit pedeapsa în cel mai scurt timp cu putință.
Ajunsese la a zecea tură, avea mâinile pline de bășici, degetele erau carne vie, tălpile îl dureau și erau amorțite, dar era aproape gata. Cu siguranță când o să
termine, George va trebui să cedeze, să pună capăt umilirii, să-l repună în drepturi printre zidari. Încurajat de gândul ăsta, Jack a tras de el mai departe, aproape alergând pe ultimii metri până la grămada umflată de bolțari, și a depozitat ultima încărcătură ostentativ lângă ea, după care a căzut în genunchi extenuat, dar ușurat.
A rămas acolo, răsuflând greu, ca să se adune, să se pregătească mental pentru ce avea să-i spună supraveghetorului, pentru cum avea să-și transmită regretul sincer și angajamentul reînnoit. Însă înainte să apuce să-și aleagă cuvintele, a auzit pași care se apropiau. Când a ridicat privirea, l-a văzut pe George Simmons venind cu pași mari spre el.
— Gata, șefu’! a zis Jack, ridicându-se obosit. Toate mutate, cum ai cerut.
— Bravo, Jack! Sunt impresionat.
— Mă bucur să fiu de ajutor. Dar cred sincer că ți-aș fi mai de folos…
