66.

Era ca un magnet care-l atrăgea spre casă. Jack n-avea multe amintiri cu maică-sa – îl neglijase și închisese ochii la suferința lui –, dar existau momente trecătoare de dragoste pe care și le putea aduce aminte. Trotineta pe care i-o dăduse când împlinise cinci ani, zâmbetele pe care i le arunca atunci când se ducea pentru ea până la magazinul din colț, atenția pe care i-o acordase din belșug când se tăiase la genunchi în niște cioburi în parc. Aceste acte simple de bunătate, aceste scurte

izbucniri de dragoste maternă exercitau o atracție puternică, de unde și pelerinajul lui de-acum în Southend. Până la urmă, era mama lui, trebuia s-o vadă.

Fusese plin de îndoieli pe drumul cu trenul, tot mai agitat pe măsură ce se apropia de orașul natal. Venise singur, Danny habar n-avea de această excursie pripită, ceea ce lui Jack îi convenea de minune. Putea să evite să atragă atenția dacă mergea singur și, în plus, nu voia ca fratele lui mai mic să anunțe familia că

vine, nu voia să fie avertizați sau înarmați. Așa avea controlul asupra situației, dar tot se simțea încordat și neliniștit, ca și cum pericolul pândea la fiecare colț.

Când a trecut printre turnicheți, și-a ținut capul în jos, cu șapca trasă pe față.

Dar nu era nimeni interesat de el, era doar un alt corp care trecea pe-acolo. Când a ieșit în stradă, a simțit un fior puternic de emoție. Doar mirosul și țipătul pescărușilor l-au aruncat înapoi în copilărie, o perioadă de agitație, violență și, când și când, bucurie. Fațadele magazinelor se schimbaseră, dar străzile rămăseseră aceleași și a trecut grăbit pe lângă ele cu ceva apropiat de plăcere.

Știa locul ăsta; îl știa că pe propriile buzunare. Știa toate străduțele dosnice, toate scurtăturile, unde să meargă, ce locuri să evite. Se simțea puternic, simțea că

deține controlul, avea senzațiile ascuțite de secretul și ilegalitatea vizitei. Se simțea din nou viu, nu mai era în dezavantaj, își controla din nou destinul.

Înainta grăbit, evitând faleza, ocolind aglomerația, rămânând pe străzile pustii aflate departe de centrul turistic. Ăsta era Southendul lui, străzile nevăzute și aleile dosnice despre care vizitatorii nici nu știau că există. Îi plăceau străzile astea, erau reale, oneste într-un fel, dar pe măsură ce se îndrepta spre Marlborough Road, simțea cum începe să i se strângă stomacul. Hotărârea să vină

fusese atât de instinctivă, atât de impulsivă, că nu se gândise la ce-ar putea să

spună sau cum avea să fie primit. Sigur că nu era prea târziu să dea înapoi, putea să se ducă înapoi la Londra, plin de minciuni și scuze, dar picioarele i se mișcau în continuare, aproape în ciuda lui, propulsându-l spre casă.

După zece minute, ajunsese. Stătea în fața imobilului la numărul 43 de pe Marlborough Road, o casă victoriană neglijată, care văzuse și vremuri mai bune.

O clipă, era din nou un copil care intra pe ușa jupuită, strigând și certându-se, râzând și bătându-se. Nu fusese totul rău, nu? Furios, a alungat gândul. Fusese întotdeauna o mizerie. Dar tot era dreptul lui din naștere, era cine era el, așa că

a urcat treptele și a bătut la ușă.

Tăcere. Apoi o tuse dinăuntru, dar nicio mișcare. A bătut din nou. Altă tuse, dar, din nou, totul era nemișcat.

S-a aplecat și a ridicat preșul. Ca întotdeauna, acolo se afla o cheie ruginită de la ușa din față. Zâmbind, Jack a deschis ușa și s-a strecurat înăuntru.

Camera din față era întunecoasă și mohorâtă, încărcată de miros de țigară. Era mirosul pe care-l asocia întotdeauna cu maică-sa și a simțit cum îl cuprinde emoția. Iat-o, în carne și oase! La început, venise în vizită la el la centrul pentru infractori minori, apărând de câte ori avea timp și bani, și părea să-i facă oarecare plăcere întâlnirile. Mai târziu, vizitele se răriseră, rezultatul fiind că n-o mai văzuse de mai bine de un an. Și acum înțelegea de ce. Cândva solidă și puternică, acum era o umbră cocoșată, zbârcită, scobită de o boală letală agresivă.

— Cine e? a întrebat răgușit și prudent Pam Peters.

Jack a ezitat. Cum să răspunzi la întrebarea asta?

— Eu sunt, mamă, a răspuns el ieșind la lumină.

A văzut-o tresărind, șocată de apariția lui neașteptată în casa părintească. S-a holbat în gol spre el, ca și cum nu și-ar fi crezut ochilor.

— Scuze că am apărut din senin, trebuia să te văd. Mi-a spus Danny despre boală și…

— Chiar tu ești?

A vorbit gâfâind, lipsa de oxigen și emoția lăsând-o fără suflare. Jack s-a apropiat și a îngenuncheat în fața ei.

— Da, eu sunt, a răspuns, zâmbind printre lacrimi.

— Kyle al meu, a șoptit ea și l-a mângâiat pe obraz cu mâna osoasă.

Iar acum, el a cedat, începând să plângă în hohote, cu capul pe genunchiul ei.

Nimeni nu-i mai spusese așa de mulți ani și părea atât de plăcut, atât de corect, că și-a pierdut cu totul controlul și a început să plângă fără nicio jenă. Era cu mama lui. Era acasă.

Nu putea spune cât a rămas așa, dar până la urmă ea i-a ridicat capul și i-a șters lacrimile.

— Ridică-te, fiule, l-a îndemnat răgușită. Ca să pot să te văd mai bine.

A făcut cum i-a cerut, ștergându-și lacrimile de pe obraji și zâmbind stingherit cât ea îl inspecta.

— Un băiat frumos acum. Un băiat frumos, solid.

Jack a dat din cap, dar n-a spus nimic, prea emoționat să vorbească.

— Și cum îți mai merge? Am auzit că ți-au dat drumul.

În timp ce vorbea, a scotocit prin capot și a găsit un pachet de Lambert and Butler.

— Bine, cred. Stau în…

S-a oprit la timp.

— Am o casă, un serviciu. Lucrurile stau bine, să știi.

— Bine, bine, a răspuns maică-sa și și-a aprins țigara lungă, trăgând adânc din ea.

— Și tu? Alea nu par să-ți fi făcut chiar bine…, a glumit Jack, alegându-se cu un zâmbet sarcastic.

— Păi, trebuie să-ți găsești plăcerea pe unde poți.

Jack încă zâmbea, dar a simțit o împunsătură de furie. Maică-sa nu căutase decât plăcere – băutură, bărbați, droguri –, orice o putea îndepărta de responsabilități, de copii, de viața ei. Știa ce se petrecea în casă, abuzurile cumplite care aveau loc sub acoperișul ei, dar nu făcuse nimic, preferând uitarea.

Înghițindu-și fierea care urca în gât, Jack a continuat:

— Ce zic doctorii? Faci tratament sau cum?

— Am renunțat la toate alea, a răspuns ea nepăsător. Prea puțin, prea târziu și oricum, nu mă făcea decât să mă simt ca naiba. Aș zice că ai venit la țanc.

A râs amar, după care a fost cuprinsă de un acces de tuse. O tuse seacă, urâtă, care l-a sfâșiat pe Jack.

— Nu spune așa, mamă! Poți să te lupți cu chestia asta.

— Glumești? De mulți ani mi-a pierit orice chef de luptă.

L-a fixat cu privirea în timp ce vorbea cu un ton categoric și tăios.