Însă acum, chiar când victoria era atât de aproape, viața i-a tras din nou o palmă. O mașină de poliție, cu luminile albastre pornite și sirenele urlând, a frânat în capătul aleii, blocându-i calea de scăpare. Caitlin s-a oprit brusc, s-a întors și a luat-o la fugă spre celălalt capăt. Totuși, abia dacă făcuse cinci pași până să fie blocat și acesta de o altă mașină de poliție. A ezitat, apoi s-a întors spre prima mașină, hotărâtă să forțeze trecerea, să se lupte să scape din situația disperată.
Însă acum în fața ei erau înșirați trei polițiști înarmați, cu armele semiautomate îndreptate direct spre pieptul ei.
— Polițiști înarmați! La pământ!
I-a privit șocată.
— Jos! a țipat polițistul, cu degetul pe trăgaci.
Iar Caitlin s-a conformat, lăsându-se la pământ și lipindu-și fața de pavaj. Își făcuse treaba, făcuse ce-și propusese, dar chiar la sfârșit o dăduse în bară. În timp ce era ridicată de jos, percheziționată și încătușată, a închis ochii strâns și a invocat imaginea singurului lucru, a singurei persoane pentru care meritaseră
toate astea. Frumoasa ei soră, Alice.
55.
— Ei, nu-i frumos? l-a tachinat Olivia, aruncând o privire spre interiorul opulent și uitându-se la sutele de cărți vintage așezate cu grijă pe rafturile de stejar impecabile.
Cinnamon Club fusese cândva biblioteca de la Westminster și păstra multe dintre elementele originale, ceea ce-i dădea un aer sofisticat, de Lume Veche.
Olivia nu mai mâncase niciodată aici și era hotărâtă să se bucure de atmosferă, aruncând priviri spre politicienii, consilierii și ziariștii care frecventau cu regularitate clubul. Pentru moment, grijile zilei păreau să se fi topit, iar ea zâmbea când s-a întors din nou spre partenerul ei.
— Unul dintre beneficiile serviciului, a răspuns Guy Chambers, făcându-i cu ochiul.
— Chiar și pentru un ministru adjunct, l-a tachinat ea.
— Păi, vaca de muls încă dă lapte, în pofida eforturilor susținute pe care le depune Telegraph.
— Cred și eu.
Vorbise cu dezaprobare prefăcută, dar în realitate nu dădea doi bani. Și ea ar fi făcut la fel dacă ar fi avut ocazia și, cumva, era ceva foarte caracteristic pentru Guy. Încă de când se cunoscuseră la Universitatea Durham, avusese dintotdeauna un aer de rafinament și o capacitate infailibilă de a cădea în picioare, valabilă și în viața personală, și în carieră – în pofida câtorva gafe monumentale, era foarte popular printre simpatizanții de bază ai conservatorilor și părea să fie promovat veșnic; acum ajunsese adjunct al ministrului Justiției.
— Deci ce luăm? Vin sau bere? a întrebat Guy, scoțând o batistă din buzunar.
M-am ales cu o răceală nenorocită, dar știi și tu cum se spune, un pahar pe zi ține doctorul departe…
— Alege tu.
Guy și-a suflat discret nasul, a cercetat meniul, apoi a comandat o sticlă de riesling. În câteva clipe, aveau paharele pline cu vin sec și aromat, iar Guy se rezema de spătarul scaunului, aruncându-i Oliviei priviri ghidușe. Era o expresie pe care ea o cunoștea foarte bine – de-a lungul anilor, Guy fusese cel mai năzdrăvan dintre colegii ei de facultate.
— Hai să trecem la treabă. Îți arăt jucăria mea, dacă mi-o arăți și tu pe-a ta.
— Nu-i mare lucru de zis deocamdată, a răspuns Olivia râzând. Firth pare hotărât să supraviețuiască aruncând vina în cârca femeii care conduce echipa MAPPA din Bolton. Probabil speră că dacă reușește să controleze povestea asta și să reziste ultimul an în funcție, poate să se pensioneze cu toate beneficiile.
— Are nevoie de mult noroc să reușească, mai ales după materialul de azi din Mail, a replicat Chambers cu desconsiderație. Ministrul crede că e un idiot de doi bani, și cine să-l contrazică? Adică, ce-a fost în capul lui Firth? Să se împleticească
pe stradă, beat mangă, în timp ce Roma arde. Aș fi uimit dacă rezistă până diseară
– știe toată lumea că peștele de la cap se-mpute.
— El nu vede lucrurile așa. Vorbește despre toată povestea de la Bolton ca și cum ar fi o neplăcere birocratică. N-a arătat niciun semn de compasiune pentru victimă, deși vorbim despre viața unui om.
— Ei, hai, scutește-mă de sentimentalisme, Liv, a pufnit Chambers, luând o gură de vin. Știu că trebuie să vorbești așa din cauza profesiei, dar chiar îți pare rău pentru Mark Willis? Victima lui a suferit mai rău decât el, mult mai rău.
— Chiar și-așa, a fost urmărit, vânat până a murit.
— Și n-au fost imagini de televiziune bune? a întrebat el sarcastic.
— Nu mă prostești pe mine, Guy… n-ai inima așa împietrită pe cât te prefaci.
— Serios? Sincer, nu simt nici urmă de remușcare sau tristețe pentru moartea lui Willis. Și nu sunt singurul. A fost un sondaj azi în Sun: 63% cred că Willis a primit ce merita.
— Ah, deci te iei după opinia cea mai populară. Așa e mai logic.
— N-ai decât să mă iei în râs. Dar asta simte lumea, și cine s-o contrazică?
— Și cum se vede de la tine? a replicat Olivia, schimbând subiectul.
— Păi, n-o să batem toba, dar ancheta legată de scurgerea de informații o să
aibă inerție proprie, a răspuns el calm. Dacă Martin Coates este identificat drept autor, dacă se poate dovedi că n-a fost decât o oaie neagră, atunci bănuiesc că o să moară de la sine destul de repede. Dacă a existat o scurgere de informații, o breșă de securitate mai profundă, atunci s-ar putea să fie mai grav pentru toată
lumea. Oricum, ministrul o să încerce să folosească situația asta ca să pună la cale un fel de schimbare de regim la Serviciul de Probațiune. O grămadă de uscături în Petty France…
— O să fie afectat și Christopher? a întrebat Olivia repede. Știu că Firth o să fie probabil sacrificat, dar Christopher e de viitor. Are idei reale legate de cum să
schimbe lucrurile.
A tăcut, dându-și seama că partenerul ei râde de ea. A simțit un val de furie, dar Chambers nu s-a lăsat descurajat.
